CULTUL DATINEI

12 august 2013

Cu înviorările vorbelor sale în minte, mergeam peste două zile să ţin o conferinţă la Râmnicu Sărat. Când am intrat, sala era o feerie multicoloră. Doamnele şi domnişoarele erau în costum naţional. cele mai multe în costumul ţinutului râmnicean. Ce m-a uimit e că mulţi dintre intelectuali – avocaţi, ofiţeri, studenţi – erau şi ei îmbrăcaţi ţărăneşte. Nu în costume de contrafacere carnavalescă, ci în straie ţărăneşti adevărate. Minunea mi-a fost lămurită cu mândrie: „În localitate există o veche societate pentru cultivarea jocurilor naţionale CHINDIA, întemeiată şi condusă de un bogătaş, d. Menelas Chircu, prietenul lui Vlahuţă şi colecţionar de tablouri între care locul întâi îl ocupă Grigorescu şi Luchian. L-am văzut apoi pe acest simpatic bătrân săltând în fruntea horelor cu o vioiciune care întrecea pe a celor doi flăcăi ai săi, ce dădeau căciula pe sprânceană şi băteau parchetul cu opinca. Dar în seara aceea înflăcărată de culori şi ritmuri, am înţeles un lucru: ce extraordinară influenţă educativă exercită acolo amintirea lui Grigorescu şi prezenţa tablourilor lui. O doamnă, Paulina Gheorghescu, care purta cu maiestate costumul ţărăncilor lui, mi-a lămurit cum îşi alegea Grigorescu acest costum de pe plaiurile Râmnicului. Râmnicenii se recunosc în opera marelui pictor şi siluetele care se înturnau în horă păreau în adevăr desprinse din pânzele vizionarului.  Priveam sărbătoarea de culori şi înţelegeam că această surprinzătoare CHINDIE îşi are obârşia în câteva tablouri ale lui Grigorescu din casa primitoare a domnului Chircu. Era opera lui postumă şi vie.

IMG_4213

Mocancă din Vintileasca la Fetivalul din Poiana Negari (Jitia / Dealu Sării), 11 august 2013

Clasa noastră cultă, înstrăinată până la război, îşi caută rădăcinile româneşti, se românizează. Fenomenul e mult mai întins decât aceste două, trei constatări de proces-verbal. Şi el nu vine fără adânci satisfacţii pentru noi, care îl visăm şi propagăm”.

Nichifor Crainic, „Cuvântul”, 15 ianuarie 1925

IMG_4224

„Brâul de la Jitia”, vechi joc de pe Valea Râmnicului

POIANA STOICHII

24 iunie 2013

E miezul zilei de Rusalii, iar soarele amiezii mă „ucide” pe malul lacului de la Vintileasca, unde au loc un spectacol folcloric şi un bâlci ce-adună lume din toate satele mocăneşti, ba chiar şi de la şes. Lume multă, maşini asemenea, micii sfârâie pe grătare, iar berea curge-n valuri. Fete şi flăcăi în port naţional aşteaptă să urce pe scena amenajată lângă lac. Din păcate, lumina cade vertical, dând umbre tăioase pe figură, fiind nepotrivită pentru portrete. Risc şi iau câteva cadre, ca să nu spun c-am venit degeaba până aici.

IMG_3061

Mocance pe malul lacului de la Vintileasca

După vreun ceas, arşiţa mă goneşte spre nord, spre pădure. N-am ajuns niciodată la Poiana Stoichii şi mă gândesc să-mi îndrept paşii spre cel mai izolat cătun din comună, electrificat doar cu vreo opt ani în urmă. Situat la obârşia Râmnicelului (afluent pe stânga al Râmnicului), Poiana Stoichii e mai aproape de Milcov decât de Râmnic. Las maşina lângă indicatorul de terminare a localităţii Vintileasca şi mă afund în pădure, pe drumul spre Nereju. După zgomotul îndurat la lac, nu pot decât să mă bucur de pacea şi taina codrilor de la obârşiile Râmnicului, unde viaţa măruntă se strecoară până pe  marginea drumului. Gâze cu aripi străvezii se încrucişează cu fluturi cu aripioare albastre, galbene şi roşii, ce joacă pe deasupra ierbii dese, cu miresme calde. O rădaşcă zbârnăie-n văzduh, iar un bondar întunecat se-nvârte de jur-împrejurul meu.

IMG_3077

IMG_3080

IMG_3081

IMG_3087

IMG_3100

IMG_3106

IMG_3110

IMG_3127

Povârnişul carpatic văzut dinspre Poiana Stoichii

IMG_3139

IMG_3113

IMG_3143

27.03, Bahnele-1

Vipia arde în continuare, dar coniferele filtrează lumina soarelui de iunie. Spre miazăzi, se-adună negura, însoţită de tunete, semn că la Bisoca s-a dezlănţuit urgia. Ne picură un nor, dar nu întra-atât încât să ne îngrijoreze. Ajungem în sfârşit în sat. Pajişti de o parte şi de alta, câteva gospodării risipite pe versant, deschidere spre povârnişul carpatic, absenţa totală a oamenilor. Cum spuneam cu alt prilej, nu voi osteni nicicând să bat drumurile Neculelor, să-mi umplu plămânii cu mireasma florilor de munte, acolo unde tihna nu-mi va fi tulburată decât de un behăit, un muget ori cântecul vreunui greier toropit de soarele verii.

Spre miazănoapte începe Vrancea. Se văd poienile nerejenilor, mocanii despre care a scris Dimitrie Gusti în epoca interbelică, în urma unor cercetări de teren începute în 1927 şi reluate după 11 ani, în 1938. În Poiana Stoichii n-am văzut decât un bătrân ce-şi vedea liniştit de grădinăi. Nicio maşină, nicio cârciumă, nicio biserică.

IMG_3165

Vedere spre Nereju

Am făcut cale-ntoarsă, hotărât să revin în această poiană binecuvântată, ascunsă în desişul pădurii de brazi, dincolo de Bahne, în pragul Vrancei istorice, de sub care-şi trag seva câteva pâraie tributare Râmnicelului. La mai puţin de 70 de kilometri de oraş, Poiana Stoichii e un punct obligatoriu de oprire pentru orice amator de viaţă sălbatică, dornic să evadeze (măcar puţin) din praful şi otrava etosului orăşenesc.

IMG_3189

Râmnicul la Dumitreşti

Îndreptaţi-vă privirea spre drumurile necunoscute ale satelor

7 martie 2013

„Îndreptaţi-vă privirea spre drumurile necunoscute ale satelor. Dar să nu idealizaţi nimic, să scrieţi aievea despre oameni şi locuri. Reportaje. Reportaje adevărate… De câteva zile, de când am poposit aici, am pus în cuvinte nemeşteşugite culoarea, cântecul şi pitorescul din această mirifică vale a Râmnicului”. (Gala Galaction)

IMG_7017

Iarna s-a dus, zăpezile s-au topit şi constat că n-am mai fotografiat de mult. Am fost cam leneş din acest punct de vedere. Tocmai de aceea abia aştept să dea colţu ierbii, să ies la vânătoare de imagini, pe dealurile din împrejurimile oraşului ori mai departe, unde mă vor duce drumurile acestei primăveri. De ceva vreme, am şters oraşul de pe lista subiectelor fotografice. De ce? Mă simt din ce în ce mai străin în acest Râmnic murdar, abulic, întunecat şi manelizat, unde am epuizat (aproape) orice subiect foto. Nici de scris despre el nu-mi prea arde. Geografia umană a urbei pare lovită de sterilitate socială şi nu de puţine ori am sentimentul că trăiesc în mijlocul unei populaţii vegetative, fără conştiinţă istorică, atomizată social. Viaţa merge în gol, fără perspective, cu speranţe hrănite de idealuri deşarte.

Dacă nu fotografiez, nu înseamnă că am devenit indiferent la peisajul înconjurător. Nu. Doar că mă doare să văd că efortul de a rezolva, a soluţiona, de a dialoga ajunge la derizoriu. Râmnicul s-a umplut de paraziţi, câini vagabonzi, şarlatani. Şi praf, mult praf, ridicat în văzduh de vântul de la răsărit. O plimbare de-a lungul străzilor Victoriei şi Tudor Vladimirescu oripilează trecătorul prin aiureala arhitecturală şi socială, prin improvizaţiile şi murdăria caracteristice. Belaliu şi puturos, neiubit şi plicticos, oraşul nu dă semne că şi-ar reveni. Dimpotrivă, se cufundă din ce în ce mai mult în mlaştina puturoasă a mahalalei, unde iluziile mor rotindu-se perpetuu într-un „cerc barbar şi fără sentiment” (G. Bacovia).

Dar, să lăsăm oraşul ce-şi refuză calitatea de destinaţie fotografică şi să vedem ce putem fotografia în această primăvară. Prispa subcarpatică piemontană, clădită din pietrişuri şi nisipuri, străbătută de unda sărată a Râmnicului, acoperită de păduri de stejar, acoperă o paletă largă de subiecte fotogenice. Mai sus, valea se strânge, iar în copaia Dumitreştilor puteţi fotografia relieful degradat de torenţi şi alunecări. Şi mai sus, dincolo de strâmtura anticlinală subcarpatică, în ulucul Neculelor, fotografii de peisaj se simt în elementul lor. Lacul de la Vintileasca, Piatra Mâţei de la Jitia de Sus, Pietrele Fetei de la Neculele, Sarea Roşie (pe Sărăţel), Dealul Măgura, Cascada Muntioru sunt tot atâtea subiecte demne de a fi luate în vizor. Nu o dată m-am bucurat de generozitatea acestor locuri de la obârşia râului Râmnic.

2012 in review

2 ianuarie 2013

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

600 people reached the top of Mt. Everest in 2012. This blog got about 10,000 views in 2012. If every person who reached the top of Mt. Everest viewed this blog, it would have taken 17 years to get that many views.

Click aici pentru a vedea raportul complet.

CONTELE DE RÂMNIC

22 decembrie 2012

IMG_8093

Distinsa arhitectă Anca Brătuleanu de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti îmi face cinstea de-a mă aminti în cel mai recent număr din „DILEMA veche” (nr. 462, anul IX, 20-26 decembrie 2012), la rubrica „S.O.S. Provincia”, articolul „Contele de Râmnic”. Este a doua oară când doamna profesor-arhitect mă menţionează la rubrica sa, prima dată fiind în octombrie 2011, la articolul despre Biserica medievală din Bordeşti, Vrancea. Dacă anul trecut era vorba de o ctitorie în manieră brâncovenească de pe Valea Râmnei, anul acesta autoarea articolului aduce în discuţie statuia ecvestră a lui A. V. Suvorov de la Dragosloveni, pe aceeaşi vale a Râmnei.

Suvorov, light

Despre călăreţul care scrutează răsăritul către Maica Rusie, aflaţi că este Alexandr Vasilievici Suvorov, generalul rus care la 60 de ani i-a snopit pe turci în vecinătatea Râmnicului. Drept recunoştinţă, în anul 1913 ruşii i-au înălţat o statuie în apropierea locului bătăliei din 1789. Inaugurarea statuii a avut loc în prezenţa unei comisii militare ruse şi române, la eveniment luând parte Al. Vlahuţă şi I.L.Caragiale. Statuia a fost montată pe un soclu de granit roşu de Finlanda ce era înconjurat de trei basoreliefuri în bronz. Pe basorelieful central era reprezentată bătălia cavaleriei ruse la Câmpul Mieilor, basorelieful din stânga reprezenta pe cazacii şi grenadierii ruşi intrând în cetatea turcă şi producând o panică groaznică, iar basorelieful din dreapta îi reprezenta pe husarii din Regimentul IV al prinţului de Coburg, în partea stângă fiind reprezentat prinţul călare, având în spate cavaleria de rezervă. În Primul Război Mondial, apropierea frontului şi teama că bronzul ar putea cădea în mâinile inamicilor i-a făcut pe ruşi să ducă statuia în Rusia. Aşadar, ideea conform căreia statuia ar fi fost topită de nemţi în 1916 este falsă. În recenta apariţie editorială „Un colţ de Ţară Românească – Judeţul Slam Râmnic”, istoricul Valeriu Nicolescu reia informaţia lui Gheorghe Niculescu din „Călăuza” Râmnicului (1931), cum că monumentul a fost distrus de nemţi. Dacă aşa s-ar fi petrecut lucrurile, statuia nu s-ar găsi azi pe malul Dunării, la Izmail, în Ucraina, fortăreaţa otomană cucerită de Suvorov în 1790.

Monumentul pe care-l putem vedea azi la Dumbrăveni (prima imagine)  este o altă statuie ce-l înfăţişează pe Suvorov, sculptată de Marius Butunoiu în anii ’40 sau ’50, când România era ocupată de trupele sovietice. Despre inaugurarea sa aflăm că „La 22 septembrie 1949 a avut loc solemnitatea dezvelirii monumentului lui Suvorov (un remake realizat de sculptorul Marius Butunoiu), în prezenţa a 400 de membri de partid, 300 de foşti membri şi 100 de membri ai organizaţiilor de masă şi obşteşti, însoţiţi de agitatori, cu drapele, lozinci şi tablouri, care au strigat tot timpul lozinci potrivite momentului”. (V. Nicolescu, Un colţ de Ţară Românească – Judeţul Slam Râmnic, Ed. Editgraph, Buzău, 2009). Din altă sursă (Enciclopedia Wikipedia) aflăm că statuia a fost dezvelită în 1959.

RTC, Dilema, light

VINTILEASCA

30 octombrie 2012

Finalul de brumărel mi-a dat ghes să urc din nou pe firul apei Râmnicului, în căutarea peisajelor şi oamenilor de la munte care par că vor să pună o oarecare distanţă între ei şi poporul de la şes, cum spune Alecu Russo în vremurile când era închis între zidurile mănăstirii Soveja.  N-am mai fost de ceva vreme în bazinul superior al râului cu obârşia în Munţii Furu, modelaţi în roci sedimentare, depuse în era terţiară.

Octombrie oferă în dealurile subcarpatice o desfătare cromatică demnă de paleta unui peisagist înzestrat. Odinioară aici şi-au încercat penelul Nicolae Grigorescu şi Ştefan Popescu. O pădure prefăcută în tonuri de galben şi roşu nu poate scăpa unui împătimit de frumuseţea naturii sălbatice. Puneţi mâna pe un aparat de fotografiat şi porniţi la drum. Surprindeţi peisajul scăldat în lumina de după-amiază, lumină ce dă o plastică sculpturală şi maximum de relief imaginii pe care o veţi obţine.

Evadaţi din oraş şi îndreptaţi-vă paşii spre colinele de sub munte. De la cea dintâi frunză îngălbenită şi până la ultimele clipe dinaintea iernii, când pădurea se dezgoleşte aproape complet, trăiţi momente pline de culoarea, lumina, savoarea şi parfumul sezonului autumnal.

Dacă vă place să scormoniţi fundul râpelor în căutarea fosilelor ori să ciocăniţi stâncile să vedeţi cât sunt de tari, dacă vreţi să înţelegeţi procesele care transformă morfologia Văii Râmnicului sau tectonica regiunii, nu ezitaţi să urcaţi dincolo de dealurile înalte care închid Depresiunea Între Râmnice, replică sudică a Depresiunii Vrancea.

În ceea ce mă priveşte, aşa cum am mărturisit şi cu alte ocazii, în afara peisajelor sunt din ce în ce mai atras de oamenii Văii Râmnicului, de mocanii de la Jitia, Vintileasca, Neculele ori Bisoca. Încerc o cercetare de teren a unor aspecte etnografice. Dar până la propriile observaţii ca fieldworker, citesc ce a scris Ion Diaconu despre ţinutul Râmnicului: „Oamenii de acum sunt în contrast izbitor în faţa celor de ieri. Satele de podgorie, spre pildă, merg vertiginos către orăşenizare: şi-au pierdut complet folclorul, înlocuindu-l cu romanţele patefonului. Costumele străbune aici nu se mai află, iar obiceiurile par nici să fi fost. În unele locuri se găsesc saloane de dans. Doar satele de munte, cu cele de la câmpie – mai ales ale mocanilor – au scăpat, datorită izolării ori ocupaţiei păstoreşti care nu le-a îngăduit să se orăşenizeze” Folklor din Râmnicul-Sărat (vol. I, 1933).

Vintileasca este unul dintre satele din care iubitorul de autentic nu va pleca dezamăgit. Dimpotrivă! Sunt încă mocani care ţin la portul strămoşesc, călăuziţi de cuvintele: ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul! Ori de câte ori am poposit în Depresiunea Între Râmnice, am găsit munteni dornici să-mi arate frumuseţea vechilor costume. Anul trecut, împreună cu Aurel Şelaru (un împătimit al Văii Râmnicului) am cercetat portul Anei Maftei, o copilă de unsperzece ani, mândră de costumul ţesut de mătuşa de la Neculele, mătuşă care din pricina vederii slabe nu mai creează asemenea bijuterii etnografice. Zilele trecute, am fotografiat-o pe Aniela Colniceanu, o mocăncuţă de clasa întâi, purtătoarea unui costum de pe vremea străbunicii…

La Vintileasca, faţa pământului e neregulată, nu găseşti uşor loc de clădit. De aceea, fiecare locuitor aşează casa cum poate şi unde poate, fără să urmeze o anume rânduială: o casă e mai sus, alta mai jos, una pe culme, alta pe coastă, alta chiar în fundul văii sau în vreun pârâu, după cum se întâmplă. Cu alte cuvinte, casele sunt risipite şi rămâne împrejur loc larg pentru pometuri, păşune sau chiar pentru arătură.

O veste bună pentru amatorii de urcat pe Râmnic: s-a asfaltat drumul până la Jitia de Sus, până în dreptul casei fostului primar, Neculai Noapteş. Ni se promite un pod peste Râmnic la Jitia de Sus, spre Mănăstirea Poiana Mărului. Acest pod ar pune în valoare această veche vatră a sihăstriei româneşti şi ar închide un circuit turistic pe Valea Râmnicului şi Valea Slănicului, Bisoca fiind astfel mult mai accesibilă dinspre satele din bazinul superior al Râmnicului, precum Jitia şi Vintileasca.

 

Geografia pitorească a României

12 noiembrie 2011

Puţini sunt elevii râmniceni care ştiu cine şi de ce a scris ROMÂNIA PITOREASCĂ. În ciuda calităţii lor de elevi ai Colegiului „Al. Vlahuţă”, adolescenţii ignoră personalitatea scriitorului. De aceea, m-am gândit că n-ar fi rău să scriu ceva despre ROMÂNIA PITOREASCĂ şi despre autorul său, cu atât mai mult cu cât de curând am drumeţit pe urmele sale, în Munţii Vrancei.

În martie 1898, Vlahuţă adresează învăţătorilor un apel în care îi roagă să-l ajute să întocmească o „Geografie pitorească a României”: „Ministerul de culte mi-a dat însărcinarea să fac această carte, ca re va fi intitulată «Geografia pitorească a României». La cine-aş putea să mă adresez mai bine pentru a strânge toate luminile, pe care le cere o lucrare aşa de grea şi de însemnată, decât dumneavoastră? În călătoriile pe care le voi face în ţară am să văd locuri frumoase şi vrednice de descris. Dar frumuseţile acestea ascund comori de legende; câmpiile şi munţii, pădurile şi izvoarele noastre au fost martore atâtor drame istorice, atâtor lupte crâncene şi-atâtor nepieritoare izbânzi ale celui mai blând, mai rezistent şi mai viteaz popor de pe pământ […]”. Pentru că sentimentul patriotic „a cam slăbit de ceva timp”, Vlahuţă sugerează dascălilor (re)deşteptarea acestuia: „O mare datorie a dumneavoastră, şi-a noastră a tuturora, este de a căuta să deşteptăm în cei care vin după noi iubirea de ţară. Nespus de rodnică şi de înălţătoare este legătura aceasta sfântă, dragostea aceasta adâncă «de moşie şi de neam»”.
Învăţătorii trebuiau să comunice: I. O mică descriere a regiunii în care se aflau; II. Ce poziţii frumoase sau locuri istorice sau mănăstiri, băi, ruine etc se găsesc prin împrejurimi; III. Pe scurt legenda sau credinţele populare legate de acestea; IV. Izvoarele de bogăţie, ocupaţiile, traiul şi portul ţăranilor de acolo. În sfârşit „tot ce veţi crede dumneavoastră că ne-ar fi de folos pentru a putea întrupa în această carte fiinţa vie şi întreagă a mândrei noastre ţări”.
„Domnilor învăţători, germanul are o vorbă: «Klein, aber mein» (mic, dar al meu). Frumoasă şi plină de învăţăminte e vorba aceasta în gura unui popor. Ce tari ne-am simţi, ce uniţi am merge şi ce departe am ajunge, dacă am avea şi noi această dragoste adâncă şi religioasă de tot ce e al nostru, dacă ne-am aşterne mai cu inimă pe muncă şi ne-am sili cu toţii laolaltă să dezvoltăm şi să sporim bunurile pe care le avem, dacă, în loc de a admira numai ce e străin şi a găsi pururi că «găina vecinului e mai grasă», ne-am îngriji s-o hrănim mai bine pe-a noastră şi s-o îngrăşăm!… ”.
În continuare, autorul ROMÂNIEI PITOREŞTI scoate în evidenţă rolul regelui Carol I, „glorios şi înţelept, care-a ştiut să scoată la lumină bărbăţia şi vitalitatea neamului nostru şi să-i arate înalta lui chemare aici în Orient”.
Aşadar, la 40 de ani, Al. Vlahuţă cheamă la mobilizarea energiilor creatoare ale întregii învăţătorimi române: „O grijă de căpetenie e să lucrăm cu toţii la deşteptarea şi întărirea conştiinţei noastre naţionale. Spre aceasta mai ales va ţinti cartea «Geografia pitorească a României» pentru a cărei bun sfârşit am crezut necesar să fac apel la preţioasele dumneavoastră lumini”.

Unde publică Al. Vlahuţă acest îndemn? În Revista ilustrată enciclopedică «Gazeta Săteanului», binecunoscută râmnicenilor întrucât între 1884 şi 1897 a apărut la Râmnicu Sărat. Ulterior, între 1897 şi 1904, a apărut la Bucureşti. Directorul, proprietarul şi fondatorul gazetei era Constantin C. Datculescu.
Prin bunăvoinţa doamnei Nicoleta Leu, originară din Bălţaţi (Valea Râmnicului), am intrat în posesia revistei, colecţia anului al XV-lea (5 februarie 1898 – 5 februarie 1899). Este vorba de o donaţie pentru care îi mulţumesc şi pe această cale.

E o duminică de brumar, mohorâtă şi liniştită, dar nu prea friguroasă. Urc la Bisoca, pe urmele lui Vlahuţă. De la Recea, fac stânga, spre apus. Mă interesează un cătun aşezat sub Vf. Dosului Rău, ce depăşeşte cu vreo sută mia de metri, Coita. Chiar dacă denumirea nu mai există oficial, oamenii tot aşa-i spun. Alerg la volanul bătrânei mele Dacii printre copacii auriţi de culorile toamnei. De fapt, auriul s-a cam dus, e vremea ruginiului. Unde începe drumul spre Schitul Găvanu opresc, las maşina şi-o apuc la picior pe un drum tăiat în gresii. E un drum cocoţat deasupra Văii Găvanului, din care, spre apus, se vede mănăstirea. Nu mi-am propus s-ajung la schit. Fac cale-ntoarsă în Coita şi cu ajutorul unui flăcău de 13 ani regăsesc locul în care-am lăsat maşina. Are părinţii plecaţi în Italia, iar şcoala la care învaţă e tocmai la Gura Bădicului, în comuna Mânzăleşti. Îmi spune că face o oră până acolo. Mă urc la volan şi-o apuc la vale, pe Slănic, iar la Podu Muncii fac stânga spre Câmpulungeanca şi Mărgăriteşti, iar de aici spre casă, în târg.


Schitul Găvanu

MILCOVIA şi meleagurile noastre

8 noiembrie 2011

Revista regională de studii „Milcovia” publică în Nr. 12, anul VII, seria a III-a, (ian.-iun. 2011) articolul „Pe râmnic în sus…”. Astfel, rezultatele cercetărilor mele în bazinul superior al Râmnicului nu rămân fără ecou. Fondată de geograful Nicolae Al. Rădulescu în 1930, Milcovia s-a dorit şi a fost o revistă de studii, care a scos la iveală „colţul nostru de ţară unde se întâlnesc hotarele Moldovei, Transilvaniei şi Munteniei, Ţinutul Milcovului, adică al Putnei şi al Râmnicului”. „Milcovia” a trăit şapte ani (1930-1936), a editat şapte volume, a dat la iveală studii care au şi astăzi o mare valoare ştiinţifică. Aici au colaborat Simion Mehedinţi, Iorgu Iordan, Ion Pillat, Marin Simionescu-Râmniceanu. „Oricine s-ar încumeta să scrie ceva serios despre acest ţinut, va trebui, cu necesitate, să studieze colecţia „Milcoviei”, scriu redactorii în primul număr al seriei a III-a, apărut în decembrie 2005. Această serie nouă are un colegiu director în fruntea căruia se află academicianul Valeriu Cotea, autoritatea numărul unu în vinuri, originar de pe Valea Putnei, de la Vidra.
„Voim să capacităm în paginile acestei publicaţii toate preocupările ştiinţifice şi creatoare ale acestui ţinut, fără a exclude şi colaborări de pe alte meleaguri. Revista va promova respectul pentru tradiţie, va fi un document pentru toate timpurile şi un sprijin pentru ziua de mâine, va proiecta acest ţinut în contextele naţional şi european” (Redacţia).

BISERICA BORDEŞTILOR ÎN „DILEMA VECHE”

28 octombrie 2011

„DILEMA VECHE”, cea mai prestigioasă revistă culturală a momentului, îmi publică în ediţia din 27 octombrie, la rubrica „S.O.S. Provincia”, o fotografie cu interiorul bisericii brâncoveneşti de la Bordeşti, o aşezare de pe Valea Râmnei, aflată la nord de oraşul Râmnicu Sărat. Mai mult, autoarea articolului, Anca Brătuleanu, semnalează unul dintre blogurile mele, MELEAGURI RÂMNICENE. Profesor dr. arhitect Anca Brătuleanu îndrumă Proiectul moNUmente UITATE ce-şi propune realizarea unei arhive cu imagini şi informaţii despre reşedinţele nobiliare extraurbane din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi aducerea acestor monumente în atenţia publicului, în speranţa că destinul lor va fi deturnat şi ele vor fi salvate de la ruină şi uitare.

Despre alt blog personal, RETRO-RÂMNIC, doamna profesor-arhitect spune că „Blogul face toţi banii. Iar comentariile dvs despre arhitectură sunt remarcabile! Şi despre cea veche şi despre cea nouă. Vă felicit! Asta înseamnă o minte bine structurată, dar şi ceva cunoştinţe, nu puţine. Şi mult bun simt, adică ceva din ce în ce mai rar”.
În urma dialogului purtat, am aflat că Anca Brătuleanu este nepoata învăţătorului Ion Enescu din Râmnicu Sărat, autorului primului manual de geografie al judeţului Râmnicu Sărat (1904), reeditat pe toată perioada primei jumătăţi a veacului trecut.

PLAI RÂMNICEAN, primul număr

2 septembrie 2011

Luna august a adus râmnicenilor Anuarul Asociaţiei „Plai râmnicean”. O mai veche dorinţă a iubitorilor Văii Râmnicului, acest anuar reuneşte munca mai multor cotrobăitori ai cotloanelor râului cu obârşia în Munţii Furu.
Rupt în două de o nedreaptă reformă administrativă, Plaiul Râmnicului a rămas până astăzi puţin cunoscut, cercetat şi – mai ales – promovat. Poate tocmai de aceea, acest ţinut sălbatic atrage pe cel ce are răbdare să meargă încet pe valea sărată, să scormonească fundul râpelor în căutarea unor vieţuitoare de altădată, să urce pe câte-o măgură de unde să-şi rotească de jur-împrejur privirea, să admire portul străvechi al oamenilor de la munte şi arhitectura tradiţională ori să intre cu sfială într-unul dintre schiturile medievale înşirate de-a lungul văii.
Pe noi, cei de la „PLAI RÂMNICEAN”, Valea Râmnicului ne ispiteşte în orice anotimp. Găsim cu uşurinţă motive pentru a urca la obârşiile râului, în satele adăpostite în ulucul depresionar subcarpatic, acolo unde mocanii sunt întotdeauna bucuroşi de oaspeţi şi unde ochiul neastâmpărat al iubitorului de natură află aspecte nebănuite.
Anuarul pe care-l aveţi în mână nu este o lucrare ştiinţifică, nici o monografie, ci o mărturie că în primăvara anului trecut, câţiva entuziaşti s-au întâlnit într-un sat de munte şi au pus bazele unei asociaţii care să (re)aducă la lumină unele chipuri mai puţin cunoscute ale geografiei Râmnicului Sărat. Este o primă publicaţie pentru care le mulţumim celor ce ne-au fost alături, ne-au înţeles, ne-au creditat şi ne-au răbdat. Îi aşteptăm lângă noi pe toţi cei dornici să guste din frumuseţile Văii Râmnicului, partizani ai ideii de redeşteptare a patriotismului local. Să nu uităm spusele geografului Simion Mehedinţi: „Cele mai bune ceasuri din viaţă sunt cele închinate neamului din care te-ai născut”.
Că suntem, în această împreună-lucrare, mai puţini decât am fi năzuit? Dacă ne credem unii altora, atunci să răspundem împăcaţi, cu vorbele bătrânului Iancu Văcărescu: „La fapta bună / Puţini s-adună / Mult pot puţinii / Buni împreună…”.

Anuarul n-ar fi apărut fără sprijinul prietenului Sorin Cîrjan, un împătimit al văii care, ori de câte ori urcă pe Râmnic, nu uită să mă ia alături de el. Pentru asta îi mulţumesc în numele redactorilor: Marian Găloiu (Dumitreşti), Aurel Şelaru (Bordeşti), Sorin Pantelimon (Jitia).
Ne onorează că anuarul a fost solicitat, printre alţii, de câţiva bucureşteni precum: Constantin Mazilu (urmaşul familiilor Mazilu şi Lupescu din Râmnicu Sărat), Simina Dragomirescu (urmaşă a lui Menelas Chircu) şi Simona Mehedinţi (nepoata lui Simion Mehedinţi). Anuarul este dedicat lui Simion Mehedinţi, geograful care a urcat şi pe Râmnic până la Neculele, în copaia dintre Munţii Vrancei şi dealurile subcarpatice interne, acolo unde-ţi poţi roti privirea şi aşteptând să dispară cu totul soarele (cum spune Al. Odobescu), nu te mai poţi sătura de „asemenea privelişti, ce nouă, orăşenilor, ne este dat arareori a le vedea”.

Legenda imaginilor:

Coperta I: Lacul de la Vintileasca (cel mai înalt sat din Vrancea), vedere spre abruptul carpatic. Foto: R. T. Chirac

Coperta IV. Flavia, fecioară de mocan râmnicean din Vintileasca, în costum tradiţional. Foto: R. T. Chirac


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 900 other followers