Geografia pitorească a României

Puţini sunt elevii râmniceni care ştiu cine şi de ce a scris ROMÂNIA PITOREASCĂ. În ciuda calităţii lor de elevi ai Colegiului „Al. Vlahuţă”, adolescenţii ignoră personalitatea scriitorului. De aceea, m-am gândit că n-ar fi rău să scriu ceva despre ROMÂNIA PITOREASCĂ şi despre autorul său, cu atât mai mult cu cât de curând am drumeţit pe urmele sale, în Munţii Vrancei.

În martie 1898, Vlahuţă adresează învăţătorilor un apel în care îi roagă să-l ajute să întocmească o „Geografie pitorească a României”: „Ministerul de culte mi-a dat însărcinarea să fac această carte, ca re va fi intitulată «Geografia pitorească a României». La cine-aş putea să mă adresez mai bine pentru a strânge toate luminile, pe care le cere o lucrare aşa de grea şi de însemnată, decât dumneavoastră? În călătoriile pe care le voi face în ţară am să văd locuri frumoase şi vrednice de descris. Dar frumuseţile acestea ascund comori de legende; câmpiile şi munţii, pădurile şi izvoarele noastre au fost martore atâtor drame istorice, atâtor lupte crâncene şi-atâtor nepieritoare izbânzi ale celui mai blând, mai rezistent şi mai viteaz popor de pe pământ […]”. Pentru că sentimentul patriotic „a cam slăbit de ceva timp”, Vlahuţă sugerează dascălilor (re)deşteptarea acestuia: „O mare datorie a dumneavoastră, şi-a noastră a tuturora, este de a căuta să deşteptăm în cei care vin după noi iubirea de ţară. Nespus de rodnică şi de înălţătoare este legătura aceasta sfântă, dragostea aceasta adâncă «de moşie şi de neam»”.
Învăţătorii trebuiau să comunice: I. O mică descriere a regiunii în care se aflau; II. Ce poziţii frumoase sau locuri istorice sau mănăstiri, băi, ruine etc se găsesc prin împrejurimi; III. Pe scurt legenda sau credinţele populare legate de acestea; IV. Izvoarele de bogăţie, ocupaţiile, traiul şi portul ţăranilor de acolo. În sfârşit „tot ce veţi crede dumneavoastră că ne-ar fi de folos pentru a putea întrupa în această carte fiinţa vie şi întreagă a mândrei noastre ţări”.
„Domnilor învăţători, germanul are o vorbă: «Klein, aber mein» (mic, dar al meu). Frumoasă şi plină de învăţăminte e vorba aceasta în gura unui popor. Ce tari ne-am simţi, ce uniţi am merge şi ce departe am ajunge, dacă am avea şi noi această dragoste adâncă şi religioasă de tot ce e al nostru, dacă ne-am aşterne mai cu inimă pe muncă şi ne-am sili cu toţii laolaltă să dezvoltăm şi să sporim bunurile pe care le avem, dacă, în loc de a admira numai ce e străin şi a găsi pururi că «găina vecinului e mai grasă», ne-am îngriji s-o hrănim mai bine pe-a noastră şi s-o îngrăşăm!… ”.
În continuare, autorul ROMÂNIEI PITOREŞTI scoate în evidenţă rolul regelui Carol I, „glorios şi înţelept, care-a ştiut să scoată la lumină bărbăţia şi vitalitatea neamului nostru şi să-i arate înalta lui chemare aici în Orient”.
Aşadar, la 40 de ani, Al. Vlahuţă cheamă la mobilizarea energiilor creatoare ale întregii învăţătorimi române: „O grijă de căpetenie e să lucrăm cu toţii la deşteptarea şi întărirea conştiinţei noastre naţionale. Spre aceasta mai ales va ţinti cartea «Geografia pitorească a României» pentru a cărei bun sfârşit am crezut necesar să fac apel la preţioasele dumneavoastră lumini”.

Unde publică Al. Vlahuţă acest îndemn? În Revista ilustrată enciclopedică «Gazeta Săteanului», binecunoscută râmnicenilor întrucât între 1884 şi 1897 a apărut la Râmnicu Sărat. Ulterior, între 1897 şi 1904, a apărut la Bucureşti. Directorul, proprietarul şi fondatorul gazetei era Constantin C. Datculescu.
Prin bunăvoinţa doamnei Nicoleta Leu, originară din Bălţaţi (Valea Râmnicului), am intrat în posesia revistei, colecţia anului al XV-lea (5 februarie 1898 – 5 februarie 1899). Este vorba de o donaţie pentru care îi mulţumesc şi pe această cale.

E o duminică de brumar, mohorâtă şi liniştită, dar nu prea friguroasă. Urc la Bisoca, pe urmele lui Vlahuţă. De la Recea, fac stânga, spre apus. Mă interesează un cătun aşezat sub Vf. Dosului Rău, ce depăşeşte cu vreo sută mia de metri, Coita. Chiar dacă denumirea nu mai există oficial, oamenii tot aşa-i spun. Alerg la volanul bătrânei mele Dacii printre copacii auriţi de culorile toamnei. De fapt, auriul s-a cam dus, e vremea ruginiului. Unde începe drumul spre Schitul Găvanu opresc, las maşina şi-o apuc la picior pe un drum tăiat în gresii. E un drum cocoţat deasupra Văii Găvanului, din care, spre apus, se vede mănăstirea. Nu mi-am propus s-ajung la schit. Fac cale-ntoarsă în Coita şi cu ajutorul unui flăcău de 13 ani regăsesc locul în care-am lăsat maşina. Are părinţii plecaţi în Italia, iar şcoala la care învaţă e tocmai la Gura Bădicului, în comuna Mânzăleşti. Îmi spune că face o oră până acolo. Mă urc la volan şi-o apuc la vale, pe Slănic, iar la Podu Muncii fac stânga spre Câmpulungeanca şi Mărgăriteşti, iar de aici spre casă, în târg.


Schitul Găvanu

5 Răspunsuri to “Geografia pitorească a României”

  1. Sorin Says:

    Foarte frumos camarade! Vorbele lui Al. Vlahuţă sunt de actualitate. Munca lui, în ce priveşte valea Râmnicului, o continuăm noi cei din Asociaţia „Plai Râmnicean”. Pt. viitor mă gândesc că ar trebui editată o lucrare amplă care să scoată în evidenţă tot ce este frumos şi de preţ, din acest ţinut minunat.

    • chirac Says:

      Da, aşa este. Din negura vremurilor, Conu’ Alecu ne este călăuză pe tărâmurile pietroase ale Râmnicului. Din respect pentru el, trebuie să-i urmăm pilda. Cum lui nu-i plăceau doar peisajele, schiturile şi tradiţiile vechi de secole, ci şi vinurile şi femeile bune, nici noi nu se cade să ne lăsăm mai prejos. Cred că eşti de acord cu mine, nu-i aşa?

  2. marianx Says:

    Fii si tu un Vlahuta al timpurilor moderne. Hai ca poti!

    • chirac Says:

      Sigur că pot, bătrâne! Ca şi autorului ROMÂNIEI PITOREŞTI şi mie-mi plac văgăunile Văii Râmnicului, ţuica de prună de la Dumitreşti şi mocancele de la Neculele, Jitia ori Bisoca. Dar, ce facem cu drumul? Conu’ Alecu urca pe cal. Eu?…

  3. gabi proilavia braila Says:

    foarte tare…cu drumul intr-adevar e mare problema. Stii cum era drumul Focsani-Tulnici-Lepsa ? Acum este civilizat si nu ma mira faptul ca cei de la rezervatia Putna-Vrancea au facut la Tulnici un centru .Pe cand si la Vintileasca asa ceva ?
    Macar daca era vreun tren( mocanita ) ceva pana sus…ca peisajul e superb !!!!
    Dar nu-i nimic,natura nu se supara s se bucura ca betoanele sunt inca departe ……

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: