Archive for the ‘Turism’ Category

MARGINE DE ŢARĂ

17 februarie 2011

Mi-a picat în mână o broşură cu MODERNIZAREA INFRASTRUCTURII DE ACCES LA ZONELE TURISTICE CU POTENŢIAL DEMONSTRAT ALE JUDEŢULUI BUZĂU. Este vorba de un proiect desfăşurat în cadrul Programului Operaţional Regional 2007-2013, beneficiind de sprijinul Uniunii Europene. Se vor moderniza aproape 60 km de drumuri judeţene ce vor asigura legătura spre zona cu cel mai mare potenţial turistic din judeţ. Proiectul cuprinde: DJ 203C, DN 1B – Pietroasele (3,30 km); DJ 203G, DN 1B – Merei – Sărata Monteoru (5,10 km); DJ 203G, DN 10 – Tisău – Haleş – Ciolanu – Nifon (13, 50 km); DJ 205 – Pietroasele – Merei – Verneşti (19, 45 km); DJ 100, DN 10 – Verneşti – Grăjdana – Tisău (15, 64 km), Aleea Sărata Monteoru (900 m).
În continuare, broşura prezintă zonele turistice cu „potenţial demonstrat” (care au fost criteriile de apreciere?) din judeţ. Printre aceste zone, Pietroasele, Sărata Monteoru, Centrul de agrement de la Poiana Pinului, Mănăstirea Ciolanu, Vulcanii Noroioşi, Muzeul Chihlimbarului de la Coţi etc.
Despre partea de nord-est a judeţului, nimic! Balta Albă, bisericile monument istoric de pe Valea Râmnicului, Bisoca, Mănăstirea Poiana Mărului nu există pentru mai-marii judeţului. Sau, poate, aceste atracţii nu au „potenţial demonstrat”. Cine şi când trebuie să demonstreze potenţialul acestor zone? Situată pe graniţa judeţelor Buzău şi Vrancea, Valea Râmnicului (cursurile mijlociu şi superior) a fost văduvită de infrastructură, cuvântul „modernizare” fiind străin acestor meleaguri. Oricine urcă spre satele cuibărite la obârşia Râmnicului sesizează dificultatea deplasării. „Ne trebuie un drum în munţi”, spunea Octavian Moşescu în urmă cu 80 de ani. În acele timpuri, trebuia să treci de multe ori prin vad ca să ajungi pe tărâmul de la poalele Carpaţilor. Drumul s-a realizat, podurile s-au construit, dar timpul şi-a spus cuvântul, în prezent accesul pe Valea Râmnicului făcându-se cu greutate. Turiştii se feresc să urce spre Jitia, Vintileasca, Bisoca, din această pricină.


Râmnicul la Jitia de Sus, iarna; acuarelă de R. T. Chirac

Proiectele de modernizare a infrastructurii ocolesc Valea Râmnicului, în general teritoriul fostului judeţ Râmnicu Sărat. Consiliile judeţene ale celor două judeţe care împart Valea Râmnicului ignoră zonele periferice, refuzând să recunoască potenţialul turistic al acestora. Cum se poate explica absenţa totală a Bisocii în broşura sus-amintită? Multe poduri de pe Râmnic arată jalnic, au cratere în carosabil şi parapete lipsă, punând în pericol siguranţa circulaţiei auto şi pietonale. În timp de podurile peste Milcov sunt noi-nouţe, cele de peste Râmnic sunt adevărate relicve de la mijlocul veacului trecut, cel de la Dumitreşti (cel mai vechi) uimind trecătorii prin rezistenţa sa nemaiîntâlnită. Refacerea infrastructurii se impune cu atât mai mult cu cât bazinul Râmnicului este recunoscut pentru dinamica reliefului şi mişcările neotectonice. De asemenea, să nu uităm că ne găsim în cea mai activă regiune seismică din România, unde mişcările de înălţare nu şi-au spus încă ultimul cuvânt.
Consiliul Judeţean Vrancea a uitat de comunele Dumitreşti, Chiojdeni, Jitia şi Vintileasca, aşa cum Consiliul Judeţean Buzău a uitat de comunele Topliceni, Buda, Bisoca. Marginea de ţară – cum era cunoscută odinioară această zonă – a rămas şi astăzi uitată şi abandonată.

Paradoxal, rămânerea în urmă a aşezărilor de pe malurile Râmnicului comportă şi un aspect pozitiv, în sensul conservării naturii sălbatice a locurilor. Aici nu s-a întâmplat ce s-a întâmplat pe Valea Putnei, la Lepşa bunăoară, unde vechiul sat de lângă schit a devenit azi o babilonie agro-turistică, înţesată de vilele îmbogăţiţilor tranziţiei. Bătrâna Vrance, „stâlpul cel vechi al ţării”, nu mai poate fi aflată decât pe ici, pe acolo, prin cotloane ştiute doar de oamenii locului. „De Vrancea modernă, cu munţi fără păduri, cu sate fără sănătate şi cu suflete tulburate nu mă lasă inima să vă spun”, declara Simion Mehedinţi cu mai bine de 70 de ani în urmă. Oare ce ar spune geograful văzând babilonia de azi de la Lepşa? Cu toate acestea, întreţinerea corespunzătoare a drumului de pe Valea Râmnicului ar asigura iubitorului de natură şi etnografie un acces în siguranţă spre satele uitate de la izvoarele Râmnicului, cu nimic mai prejos decât cele de la obârşia Putnei ori de pe Valea Buzăului. Ni se promite un pod peste Râmnic la Jitia de Sus, spre Mănăstirea Poiana Mărului. Acest pod ar pune în valoare această veche vatră a sihăstriei româneşti şi ar închide un circuit turistic pe Valea Râmnicului şi Valea Slănicului, Bisoca fiind astfel mult mai accesibilă dinspre satele din bazinul superior al Râmnicului.

DUMITREŞTII DE IERI

10 februarie 2011

Am descoperit în Marian Găloiu un veritabil fieldworker, adică un cercetător de teren dedicat ţinuturilor natale, un dumitreştean aplecat asupra trecutului acestui colţ de ţară, mult încercat de-a lungul istoriei. Într-o vreme în care – aşa cum spunea Simion Mehedinţi – „nepoţii nu mai cunosc nimic din vremea bunicilor”, iar trecutul se destramă atât de repede, Marian Găloiu luptă pentru protejarea patrimoniului local de orice agresiune exterioară. De la „Ursul de la Plai” (Al. I. Zamfirescu) la Căpitanul Nae Constantinescu, de la calea ferată ce urca pe Valea Râmnicului la „Drumul Sării”, de la podul peste Râmnic la şcoala de băieţi, cartea descrie realitatea de altădată a celei mai mari aşezări rurale de pe Valea Râmnicului Sărat, cuibărită între dealurile curburii carpatice, la hotarul celor două vechi principate româneşti. O undă de regret transpare din lucrarea dumitreşteanului convins că, întocmai ca nobleţea, trecutul obligă. Dumitreştii de azi au pierdut ceva din savoarea celor de ieri. Puţini mai ştiu azi cum a fost traiul bunilor şi străbunilor noştri. Graţie autorului cărţii de faţă, căruia oamenii Văii Râmnicului îi sunt cu siguranţă recunoscători, putem descoperi Dumitreştii de altădată.

DESCOPERIND PEISAJUL SUBCARPATIC

16 ianuarie 2011

Pe la jumătatea anilor ’90, cu prilejul documentării pentru lucrarea de licenţă, coboram pentru prima dată în albia Râmnicului, la Jitia de Sus, în dreptul unor ziduri ciclopice numite de localnici „Pietrele Mâţei”. Fotogenice, n-am ratat ocazia de a le imortaliza în lumina blândă a după-amiezii de vară, convins c-am făcut-o dintr-un unghi inedit. M-am aşezat în mijlocul albiei (vara, apele scăzute permit acest lucru) şi am luat mai multe cadre spre aval (răsărit). Încercam să evit clişeele, adică să nu-mi irosesc timpul fotografiind la fel ca alţii, înaintea mea. Am fost niţel descumpănit când am descoperit că boierul Al. I. Zamfirescu fotografiase „Pietrele Mâţei” din acelaşi unghi cu mult timp înaintea mea, dovada fiind imaginea publicată într-un ghid turistic al judeţului de la începutul anilor ’30. Cu toate acestea, recomand pasionaţilor de fotografie să coboare în mijlocul albiei şi să ia în vizor versanţii desfăcuţi de eroziune într-o succesiune de straturi verticale, mai tari ori mai moi, supuse spălării şi alterării. Chiar dacă imaginea a fost consacrată de Al. I. Zamfirescu, nu mulţi fotografi au tocit iarba dealurilor de la Jitia pentru a imortaliza peisajul creat de Râmnic în gresiile, marnele, tufurile şi argilele subcarpatice.
Aşadar, am descoperit peisajul subcarpatic târziu, în studenţie. Şi mai târziu am aflat că pe firul apei au urcat de-a lungul timpului Al. Odobescu, Barbu Şt. Delavrancea. Al. Vlahuţă, N. Grigorescu, G. Galaction, S. Mehedinţi ş.a. Niciunul nu a rămas indiferent în faţa naturii văii râului cu obârşia în Munţii Furu, de la cotul Carpaţilor. Pe toţi i-au atras oamenii acestor locuri, de la mocanii Bisocii unde „trăiesc şi se prăsesc cei mai frumoşi bărbaţi din tot plaiul înconjurător” (Al. Odobescu) până la cojanii din podgoriile care încing oraşul din buza câmpiei, acolo unde râul părăseşte dealurile molcome şi o apucă spre şesul coborât al Siretului.

FOCURILE VII DE LA ANDREIAŞU

7 noiembrie 2010

O zi de brumar neobişnuit de frumoasă. Mi-am zis că-i păcat să rămân acasă, în oraşul urât şi prăfuit în care cu greu mai poţi percepe frumuseţea cromaticii autumnale. Am luat-o spre nord, oprind la conacul lui Vlahuţă de la Dragosloveni, acolo unde poetul s-a stabilit în 1905, după căsătoria cu Ruxandra Gâlcă, sora prefectului de Râmnic, Nicolae Gâlcă.
Am descoperit în casă cărţi, picturi, mobile vechi. În bibliotecă, printre puţinele cărţi rămase, o ediţie franceză a „României pitoreşti”. Din pridvorul aerian gândit de arhitectul Al. Clavel, privirea lunecă departe, peste podgorii, până la Gugeştii aflaţi în buza câmpiei, acolo unde Vlahuţă îşi întâmpina oaspeţii veniţi de la Bucureşti: Caragiale, Delavrancea, Galaction. Acesta din urmă socotea potrivit ca mormântul poetului să fie la Dragosloveni, sub o troiţă ţărănească, lângă biserica din sat:
„Munţii, dealurile, ţărmii oceanului… oricât ar fi de măreţe, ca să nu ne subjuge şi să ne lege gândurile în preajma lor mai au nevoie şi de câteva slove şi de câteva icoane din povestea infinită a omului soldat, artist şi preot. Pentru acest cuvânt, când treci, acum în toamnă, pe sub dealurile cu viţă ruginită şi cu amintiri nepieritoare ale Dragoslovenilor, priveşte biserica răzleaţă şi te gândeşti, nemângâiat: Acolo s-ar fi cuvenit să fie mormântul lui Vlahuţă!”.

Mi-am continuat drumul, iar de la Focşani am luat-o spre apus, pe Valea Milcovului. Ţinta călătoriei au fost focurile vii de la Andreiaşu de Jos. Situate pe povârnişul drept al Milcovului, la sub 500 de metri înălţime, focurile jucăuşe de câţiva centimetri apar acolo unde gazele naturale ies la suprafaţă, în lungul unei fracturi a scoarţei.
La întoarcere am constatat că Valea Milcovului este un adevărat laborator geomorfologic în aer liber, alunecările, prăbuşirile, năruiturile, eroziunea diferenţială fiind la ele acasă între dealurile Răiuţ (la nord) şi Gurbănesei (la sud). Principala depresiune de pe Milcov este Mera. Se apropia înserarea când, la Broşteni, pe dreapta Milcovului, mai sus de Odobeşti, am oprit să-ntreb de stirpea Mazililor. De-aici se trage Dumitru P. Mazilu, fruntaşul ţărănist râmnicean, profesor pe vremuri la gimnaziul de băieţi de la Râmnic, întemeietorul ziarului „Lumina” (1912), adresat învăţătorilor din judeţ.
Întregul itinerariu prin vechiul ţinut râmnicean a însumat 160 km. Recomand cu căldura acestei zile de brumar drumul pe Milcov, în sus. Nu veţi avea decât de câştigat.


Milcovul la Broşteni

BORDEŞTII

30 octombrie 2010

Bordeştii au o biserică veche la care se ajunge cu oarece dificultate, din pricina absenţei oricărui indicator în acest sens. De câţiva ani buni, biserica se renovează, iar azi mi-am amintit acest lucru. Cum tocmai îmi reparasem maşina, m-am gândit că n-ar fi rău să ies puţin în decor, pe dealurile din nordul oraşului. Am fost inspirat întrucât am găsit meşterii la lucru pe şantierul viitoarei mănăstiri. Şeful echipei mi-a furnizat câteva aspecte inedite ale muncii de restaurare şi mi-a permis să intru în interiorul bisericii, unde am luat câteva cadre. De asemenea, mi-a arătat o monografie a comunei unde am remarcat o fotografie cu Al. Vlahuţă şi N. Iorga în faţa bisericii.
Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” a fost ridicată de căpitanul Mănăilă, dregător al lui Constantin Brâncoveanu, între anii 1698-1699. Metoc al Episcopiei Buzăului de la 1742, mănăstirea este închinată la sfârşitul veacului XVIII mănăstirii din Băbeni. În veacul următor, după secularizarea averilor mănăstireşti şi plecarea călugărilor greci care alcătuiau obştea mănăstirii, biserica devine biserică de mir a localnicilor. Cutremurele şi alunecările de teren adus biserica la ruină, astfel încât în anul 1911 biserica este abandonată. Boierul Al. I. Zamfirescu de la Dumitreşti surprinde fotografic imaginea jalnică în care se găsea construcţia la începutul secolului trecut. În 1915, biserica este declarată monument istoric.
Alături de şeful echipei de constructori, am admirat pridvorul, ancadramentele ferestrelor, uşa cioplită în lemn după modelul original, stâlpii dintre pronaos şi naos, bolta altarului şi – nu în ultimul rând – fragmentele pictate de Pârvu Mutu, acelaşi care a pictat şi biserica „Adormirea” din Râmnicu Sărat. Mi-aduc aminte că am văzut autoportretul acestui zugrav la Muzeul Naţional de Artă al României, unde a fost dus în 1960, tocmai de la Bordeşti.

Odată ieşiţi din biserică, am înconjurat „trefla” construcţiei, oprindu-ne în apropierea unei cruci medievale inscripţionate în greacă. Mi-a fost prezentată şi o instalaţie de scurgere a apei de pe platoul ocupat de biserică. Am gustat şi fructele merilor japonezi plantaţi lângă zidurile renovate ale bisericii.
Mi-am luat adio de la meşterul dedicat meseriei sale şi am purces mai departe pe dealurile Bordeştilor, pictate în culori calde de final de octombrie. Voi reveni la Bordeşti, curios să aflu mai multe despre biserica veche de peste 300 de ani.

OCTOMBRIE

27 octombrie 2010

Suntem în octombrie, o vârstă a anului cu zile senine şi calme, blânde şi dulci. Lung răstimp, vremea rămâne liniştită îmbiindu-ne la drum. De-a lungul şi de-a latul ţinuturilor subcarpatice, prin satele de sub munte, e timpul iarmaroacelor. Strugurii, gutuile, perele, nucile, sunt la mare căutare. Funii de ceapă arămie ornează pridvoarele. Mireasma fânului proaspăt cosit răzbate din carele ţăranilor de pe valea Râmnicului, împletindu-se cu aroma boabelor din podgorii şi a mustului dat în fiert.
„Lumina e de aur şi, în marea bogăţie a toamnei, până şi praful pare de aur” (Geo Bogza, Lauda toamnei, 1954).
Octombrie (Brumărel) este personificat printr-un voinicel pe cal bălan care călăreşte peste câmpii, dealuri şi munţi să ia parfumul florilor. El seduce florile şi le ia mirosul. Misiunea lui este de a veşteji toate florile şi de a scutura frunzele copacilor: „Seara peste ele pic, / La prânz nu mai e nimic, / Feţele la toate stric”. Credinţa populară spune că octombrie este luna când „începe să brumuiască”, adică să cadă bruma.
Urcaţi în luna voinicului Brumărel pe valea sărată a Râmnicului. Mergeţi în pădurile de la Dumitreşti, Chiojdeni, Jitia ori Bisoca. Vă veţi bucura de culorile şi tonurile calde ale toamnei, veţi admira peisajul domol subcarpatic în aceste zile de neuitat, când „razele soarelui par filtrate prin miere” (Geo Bogza). Prindeţi lumina de aur a toamnei într-unul din satele văii Râmnicului, departe de zgomotul şi mizeria oraşului.

În aşteptarea pescarului

6 septembrie 2010

Lacul mă aşteaptă calm, colorat în plumburiu de norii posomorâţi de septembrie adunaţi deasupra satelor de la obârşia Râmnicului, ca nişte ordii ameninţătoare. Reflectate de triunghiul de ape, grămezile vinete de nori, îndrăzneţe şi vaste, ispitesc ochiul iubitorului de frumos. La orizont, marginea norilor aproape că atinge culmile domoale ale Furului. Mă învârt de jur-împrejurul lacului, acompaniat de mugetele unor vaci din apropiere. Pe malul de apus, câţiva copii rup liniştea în jurul unui foc făcut probabil în ideea de a prepara ceva la jar. E singurul zgomot care-mi displace. În rest, mă bucur de pacea după-amiezii târzii de răpciune, de vitele care se întorc de la păşune, de broaştele ce sar în apă atunci când mă apropii. Cade asfinţitul şi la ora asta pescarii nu-şi mai aruncă undiţa în lac. Numai doi temerari rabdă în tăcere lângă un ochi de apă invadat de vegetaţie, la nord de lac, în speranţa că vreun peştişor le va împlini dorinţa de a se lăsa prins.
Câteva picături stropesc oglinda neclintită a apei, dar ploaia nu vrea să ude azi plaiurile de sus ale Neculelor, Vintileascăi, Jitiei, Bisocii ş.a. Cobor lângă malul lacului, unde un pescar a cioplit un „debarcader” minuscul, pentru a-i fi mai uşor să arunce undiţa. Chiar dacă acum nimeni nu încearcă să prindă peşte, suportul marchează prezenţa omului. E o prelungire a existenţei mocanului, deprins nu doar cu creşterea animalelor, cositul fânului şi cioplirea lemnului, ci şi cu pescuitul în aceste ape de altitudine. Poate că mâine, cu noaptea-n cap, un pescar va lua în primire acest loc şi, în tihna dimineţii de munte, va aştepta ca pluta să-i fie trasă în jos de unul dintre locuitorii lacului.
Alungit de-a lungul şoselei, lacul în care se oglindesc culmile Purcelului, Pietrii şi Stejicului este situat într-o depresiune carsto-salină, dar are apă dulce din pricină că între sarea din adâncuri şi cuveta lacustră se interpun gresii. Despre acest lac, bătrânii spun că, deşi acoperit aproape complet de vegetaţie, la un moment dat s-a adâncit brusc, fenomen pus de geologi pe seama dizolvării sării de sub pachetul de gresii. Mulţi îl ştiu drept Lacul Fără Fund. Din vecinătatea lui porneşte un fir de apă, un izvor al pârâului Cerbu, afluent pe stânga al Râmnicului.
Pentru amatorii de fotografie, lacul poate fi vizitat în orice anotimp, dar cu precădere toamna, în a doua jumătate a lui octombrie, când cei câţiva mesteceni care au mai rămas pe malurile sale îmbogăţesc paleta cromatică. Recomand fotografierea dinspre sud şi est, întrucât malul vestic este însoţit de stâlpi ce susţin un cablu. Din colţul de sud, puteţi încadra întregul lac profilat pe culmile mai sus amintite, casele mocanilor din Vintileasca îmbrăcând povârnişul muntos până la aprope o mie de metri altitudine. Vintileasca este mai înalt decât toate satele Vrancei. Dar, să nu uităm că – în ciuda aparteneţei lor la judeţul Vrancea – vintileştenii se consideră râmniceni, deci munteni, «că doar n-avem limba lată ca vrâncenii!» (ţăran din Vintileasca). Aceasta deşi în sat întâlnim onomasticul “Vrânceanu”, semn că unii mocani au origini vrâncene.

LA VÂNĂTOARE DE SCAIEŢI

29 august 2010

E seară, e cald… Ies din oraş pentru o tură scurtă cu bicicleta. Mă îndrept spre răsărit, unde, la câţiva kilometri Obidiţii marchează linia orizontului. Lumina cade pieziş, din spate, umbrele copacilor de pe marginea şoselei lungindu-se pe asfalt şi pe terenurile cu tulpini retezate ale miriştilor. Pedalez uşor, în coborâre spre valea Râmnicului, cu privirea aţintită spre nemărginirea câmpiei. Opresc lângă un ciulin singuratic de pe marginea drumului. Încălzit de lumina asfinţitului şi profilat pe un cer de azur, scaietele se arată fotogenic. Frunzele ofilite de pârlitura soarelui de gustar s-au răsucit, iar florile şi-au pierdut rumeneala. Nelipsiţi, păianjenii stepei au înhăţat în ţesăturile lor câteva muşte, pentru cină. În ciuda ţepilor, câteva cochilii albe cu dungi negre trădează prezenţa unor bourei retraşi în căsuţele lor spiralate.

Plec mai departe spre Obidiţi, traversez podul pe sub care Râmnicul curge leneş, ca în zilele de sfârşit de vară, fac dreapta spre Rubla şi, înainte de a intra în satul cu denumire de monedă rusească, fac un popas. Soarele coborâse de câteva minute sub linia orizontului, după dealurile ce mărginesc oraşul spre apus. Iau câteva cadre cu cerul vopsit în culori calde de lumina asfinţitului, încalec pe bicicletă şi-mi continui drumul, ocolind râul pe la sud, în dreptul Cotului Răboiului.

Soarele e la chindii când trec linia ferată şi intru în Bălţaţi, unde opresc să salut un prieten, după care-mi văd de drumul spre casă.

Hai-hui prin Depresiunea Neculelor

30 iunie 2010

Cireşar, 29. Sunt pe un drum de ţară, la Tănăsari, un sat risipit din Depresiunea Neculelor, pe povârnişul de răsărit al Munţilor Furu, în comuna Vintileasca. De sub umbra ierburilor se aud greierii, cântăreţii neobosiţi ai zilelor de vară. De o parte şi de alta, pajişti înflorite, însufleţite de ploile din ultima perioadă care, pe lângă binefaceri, duc şi la apariţia unor fenomene geomorfologice actuale prea puţin dorite de oamenii locului. Relieful evoluează rapid sub influenţa marelui volum de apă scurs pe versanţi, iar consecinţele nu se lasă prea mult aşteptate. Dinamica peisajului geomorfologic face ca în unele locuri carosabilul s-o ia la vale, autorităţile neavând, deocamdată, altă soluţie decât să instaleze indicatoare cu „ocolire” şi „drum îngustat”.

Tănăsari, comuna Vintileasca, jud. Vrancea

Depresiunea Neculele, scara 1:50 000

Ici şi acolo, printre florile de iunie, câte o casă marchează prezenţa mocanului. Satul e cuibărit între Culmea Pietrii (1300 m), Măgura (825 m) şi Măgura cu Tisele (825 m). La nord se învecinează cu satul Neculele, iar la sus cu satul Măgura. O apuc spre nord, spre Pietrele Fetei, pe un drum tăiat de câteva pâraie repezi de munte. Arareori mă încrucişez cu vreun localnic, pe care-l întreb despre una, despre alta. Bătrânii calcă apăsat, altfel decât cei de la şes; par să nu se grăbească niciodată. Au casele acoperite cu şindrilă şi pridvoarele traforate, semn că lemnul e la mare preţ pe aceste meleaguri. Ca să sari un gard, te ajuţi de un fel de tălpici care-ţi uşurează efortul.
La Pietrele Fetei ajung dinspre răsărit, printre mestecenii pe care, de fiecare dată, în orice anotimp (mai ales toamna), îmi place să-i fotografiez. Lângă pietre paşte calmă o vacă, iar în curtea proprietarului terenului pe care se găsesc bolovanii de gresie se joacă odraslele sale. De aici, perspectiva se deschide spre Neculele, Bahnele şi Poiana Stoichii, satele din partea de miazănoapte a depresiunii, dar şi spre Dealul Bisoca, la miazăzi.

Neculele, satul după care a fost denumită depresiunea

Se apropie seara şi trebuie să mă întorc la maşina lăsată în centru comunei, lângă Primărie. De aici, ajung în câteva minute la lac unde, ca de fiecare dată, opresc şi fac o serie de fotografii. Şi aici sunt câţiva mesteceni, din ce în ce mai puţini din păcate. Îmi place să imortalizez lacul pe fundalul munţilor de la miazănoapte, acoperiţi acum de nori ameninţători de ploaie.

Poiana Negari, Dealu Sării, Jitia; vedere spre vest

La venire, până să ajung la Vintileasca, am urcat în Poiana Negari la Dealu Sării (Jitia), de unde se poate cuprinde cu privirea o bună parte din Depresiunea Neculele (Între Râmnice). Şi tot până să ajung la Vintileasca, Poliţia română a avut grijă să-şi dovedească zelul, amendându-mă pentru că, la Jitia de Sus, nu purtam centura de siguranţă. Aşadar, aveţi grijă, dacă treceţi prin zonă şi nimeriţi în ziua când Poliţia română are plan de amenzi, purtaţi centura de siguranţă. În caz contrar, două vajnice poliţiste vă vor uşura buzunarele.

Râmnicul la Chiojdeni

Deci, cu excepţia episodului neplăcut al amenzii, 29 cireşar a fost o zi câştigată, în care am redescoperit geografia sălbatică a văii sărate cu obârşia în Munţii Furu, de la cotul Carpaţilor. Nu voi obosi niciodată să urc până sus, acolo unde îmi pot roti de jur-împrejur privirea, între abruptul carpatic şi dealurile ce închis spre răsărit copaia Neculelor, acolo unde tihna nu-mi va fi tulburată decât de un behăit, un muget ori cântecul vreunui greiere toropit de soarele verii.

Râmnicul la Buda

BALTA ALBĂ

16 iunie 2010

Soarele nu dogoreşte prea tare. Profit de situaţie şi mă strecor lângă balta din marginea Câmpiei Râmnicului, un liman alungit spre matca Buzăului, la hotarul de răsărit al vechiului ţinut râmnicean. Mirosul de nămol mi-aduce aminte de verile petrecute pe malul lacului de la Câineni, situat nu departe de Balta Albă. E dimineaţă, sunt la marginea bălţii şi privesc spre răsărit. De jur-împrejurul bălţii, căldura a scos la iveală petice albe de sare şi a crăpat pojghiţa de sol de la suprafaţă. De apă nu mă pot apropia prea mult, nămolul plin de gâze împiedicându-mă să fac prea mulţi paşi.
Ţipătul ascuţit al păsărilor cu trup alb şi aripi negre mă însoţeşte permanent. Alături de gâze, mormoloci şi broaşte, sunt stăpânele bălţii. Păcat că n-am un obiectiv cu focală mare, pentru detalii. Soarele începe să se ridice pe cer, semn că se apropie prânzul. Străbat stuful ce-nconjoară lacul şi ies în câmp, unde grâul se pregăteşte să devină auriu. Revin în staţiune, mulţumit că am revăzut lacul de la margine de Bărăgan după ani şi ani de când n-am mai trecut pe aici. M-aş întoarce într-o zi mai puţin dogorită şi aş fotografia păsările bălţii, într-o lumină bună, acompaniat de broaşte şi de şuieratul vântului prin stuf.