MILCOVIA şi meleagurile noastre

8 Noiembrie 2011

Revista regională de studii „Milcovia” publică în Nr. 12, anul VII, seria a III-a, (ian.-iun. 2011) articolul „Pe râmnic în sus…”. Astfel, rezultatele cercetărilor mele în bazinul superior al Râmnicului nu rămân fără ecou. Fondată de geograful Nicolae Al. Rădulescu în 1930, Milcovia s-a dorit şi a fost o revistă de studii, care a scos la iveală „colţul nostru de ţară unde se întâlnesc hotarele Moldovei, Transilvaniei şi Munteniei, Ţinutul Milcovului, adică al Putnei şi al Râmnicului”. „Milcovia” a trăit şapte ani (1930-1936), a editat şapte volume, a dat la iveală studii care au şi astăzi o mare valoare ştiinţifică. Aici au colaborat Simion Mehedinţi, Iorgu Iordan, Ion Pillat, Marin Simionescu-Râmniceanu. „Oricine s-ar încumeta să scrie ceva serios despre acest ţinut, va trebui, cu necesitate, să studieze colecţia „Milcoviei”, scriu redactorii în primul număr al seriei a III-a, apărut în decembrie 2005. Această serie nouă are un colegiu director în fruntea căruia se află academicianul Valeriu Cotea, autoritatea numărul unu în vinuri, originar de pe Valea Putnei, de la Vidra.
„Voim să capacităm în paginile acestei publicaţii toate preocupările ştiinţifice şi creatoare ale acestui ţinut, fără a exclude şi colaborări de pe alte meleaguri. Revista va promova respectul pentru tradiţie, va fi un document pentru toate timpurile şi un sprijin pentru ziua de mâine, va proiecta acest ţinut în contextele naţional şi european” (Redacţia).

BISERICA BORDEŞTILOR ÎN „DILEMA VECHE”

28 Octombrie 2011

„DILEMA VECHE”, cea mai prestigioasă revistă culturală a momentului, îmi publică în ediţia din 27 octombrie, la rubrica „S.O.S. Provincia”, o fotografie cu interiorul bisericii brâncoveneşti de la Bordeşti, o aşezare de pe Valea Râmnei, aflată la nord de oraşul Râmnicu Sărat. Mai mult, autoarea articolului, Anca Brătuleanu, semnalează unul dintre blogurile mele, MELEAGURI RÂMNICENE. Profesor dr. arhitect Anca Brătuleanu îndrumă Proiectul moNUmente UITATE ce-şi propune realizarea unei arhive cu imagini şi informaţii despre reşedinţele nobiliare extraurbane din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi aducerea acestor monumente în atenţia publicului, în speranţa că destinul lor va fi deturnat şi ele vor fi salvate de la ruină şi uitare.

Despre alt blog personal, RETRO-RÂMNIC, doamna profesor-arhitect spune că „Blogul face toţi banii. Iar comentariile dvs despre arhitectură sunt remarcabile! Şi despre cea veche şi despre cea nouă. Vă felicit! Asta înseamnă o minte bine structurată, dar şi ceva cunoştinţe, nu puţine. Şi mult bun simt, adică ceva din ce în ce mai rar”.
În urma dialogului purtat, am aflat că Anca Brătuleanu este nepoata învăţătorului Ion Enescu din Râmnicu Sărat, autorului primului manual de geografie al judeţului Râmnicu Sărat (1904), reeditat pe toată perioada primei jumătăţi a veacului trecut.

PLAI RÂMNICEAN, primul număr

2 Septembrie 2011

Luna august a adus râmnicenilor Anuarul Asociaţiei „Plai râmnicean”. O mai veche dorinţă a iubitorilor Văii Râmnicului, acest anuar reuneşte munca mai multor cotrobăitori ai cotloanelor râului cu obârşia în Munţii Furu.
Rupt în două de o nedreaptă reformă administrativă, Plaiul Râmnicului a rămas până astăzi puţin cunoscut, cercetat şi – mai ales – promovat. Poate tocmai de aceea, acest ţinut sălbatic atrage pe cel ce are răbdare să meargă încet pe valea sărată, să scormonească fundul râpelor în căutarea unor vieţuitoare de altădată, să urce pe câte-o măgură de unde să-şi rotească de jur-împrejur privirea, să admire portul străvechi al oamenilor de la munte şi arhitectura tradiţională ori să intre cu sfială într-unul dintre schiturile medievale înşirate de-a lungul văii.
Pe noi, cei de la „PLAI RÂMNICEAN”, Valea Râmnicului ne ispiteşte în orice anotimp. Găsim cu uşurinţă motive pentru a urca la obârşiile râului, în satele adăpostite în ulucul depresionar subcarpatic, acolo unde mocanii sunt întotdeauna bucuroşi de oaspeţi şi unde ochiul neastâmpărat al iubitorului de natură află aspecte nebănuite.
Anuarul pe care-l aveţi în mână nu este o lucrare ştiinţifică, nici o monografie, ci o mărturie că în primăvara anului trecut, câţiva entuziaşti s-au întâlnit într-un sat de munte şi au pus bazele unei asociaţii care să (re)aducă la lumină unele chipuri mai puţin cunoscute ale geografiei Râmnicului Sărat. Este o primă publicaţie pentru care le mulţumim celor ce ne-au fost alături, ne-au înţeles, ne-au creditat şi ne-au răbdat. Îi aşteptăm lângă noi pe toţi cei dornici să guste din frumuseţile Văii Râmnicului, partizani ai ideii de redeşteptare a patriotismului local. Să nu uităm spusele geografului Simion Mehedinţi: „Cele mai bune ceasuri din viaţă sunt cele închinate neamului din care te-ai născut”.
Că suntem, în această împreună-lucrare, mai puţini decât am fi năzuit? Dacă ne credem unii altora, atunci să răspundem împăcaţi, cu vorbele bătrânului Iancu Văcărescu: „La fapta bună / Puţini s-adună / Mult pot puţinii / Buni împreună…”.

Anuarul n-ar fi apărut fără sprijinul prietenului Sorin Cîrjan, un împătimit al văii care, ori de câte ori urcă pe Râmnic, nu uită să mă ia alături de el. Pentru asta îi mulţumesc în numele redactorilor: Marian Găloiu (Dumitreşti), Aurel Şelaru (Bordeşti), Sorin Pantelimon (Jitia).
Ne onorează că anuarul a fost solicitat, printre alţii, de câţiva bucureşteni precum: Constantin Mazilu (urmaşul familiilor Mazilu şi Lupescu din Râmnicu Sărat), Simina Dragomirescu (urmaşă a lui Menelas Chircu) şi Simona Mehedinţi (nepoata lui Simion Mehedinţi). Anuarul este dedicat lui Simion Mehedinţi, geograful care a urcat şi pe Râmnic până la Neculele, în copaia dintre Munţii Vrancei şi dealurile subcarpatice interne, acolo unde-ţi poţi roti privirea şi aşteptând să dispară cu totul soarele (cum spune Al. Odobescu), nu te mai poţi sătura de „asemenea privelişti, ce nouă, orăşenilor, ne este dat arareori a le vedea”.

Legenda imaginilor:

Coperta I: Lacul de la Vintileasca (cel mai înalt sat din Vrancea), vedere spre abruptul carpatic. Foto: R. T. Chirac

Coperta IV. Flavia, fecioară de mocan râmnicean din Vintileasca, în costum tradiţional. Foto: R. T. Chirac

PE VALEA MUNTIORU, ÎN MUNŢII FURU

24 Iunie 2011

Coloana de apă sclipeşte în semiîntunericul creat de vegetaţia bogată a văii. Suntem într-o spintecătură din Munţii Furu, între Muntele Pietrii şi Coama Purcelul, o vale îngustă ce pleacă de sub vârful Muntioru, de sub care izvorăşte şi Milcovul. Suntem la câteva ceasuri după miezul zilei, sub un soare copleşitor de solstiţiu. De la firul de iarbă până la acele pinilor avântaţi spre văzduh, liniştea acoperă întreg peisajul. Doar autocamioanele de la exploatarea forestieră rup echilibrul natural, gâfâind sub greutatea buştenilor, umplându-ne de praf şi agasându-ne cu zgomotul.

Cascada Muntioru modelează gresiile paleogene ale Furului, muntele prelungit spre exterior din curbura vrânceană, acolo unde mişcările de înălţare a scoarţei nu şi-au spus ultimul cuvânt. Apa curge împotriva înclinării straturilor geologice, prăvălindu-se de la câţiva metri într-o bulboană tulbure, numită de geografi marmită de eroziune, împresurată de plante iubitoare de umiditate. Câteva trunchiuri căzute completează peisajul.


Scara 1:50 000

În aval, praguri mai mici conduc apele Muntiorului spre Sărăţel, afluent pe stânga al Râmnicului. În spatele cascadei, roca sedimentară terţiară s-a înnegrit şi s-a acoperit de muşchi.

Am ajuns aici graţia prietenilor de la Asociaţia „Plai râmnicean”, Aurel Şelaru şi Marian Găloiu, doi scormonitori ai văii sărate a Râmnicului, iubitori de natură şi de oameni. Localnicul Sorin Pantelimon, istoric, ne-a însoţit în periplul nostru. A fost o zi câştigată, o zi la înălţime la propriu şi la figurat, departe de vacarmul oraşelor noastre învăluite-n praful răsăritului.

PE DEALURILE BUDEI

18 Aprilie 2011

Ieri, pe dealurile din împrejurimile oraşului am făcut-o pe fotograful de wildlife. Am ieşit puţin să mă dezmorţesc şi-am apucat-o spre Valea Salciei, fundătura de la obârşia Câlnăului. Nu mai fusesem de mult, de când meseria de ziarist mă ducea în văgăunile vechiului ţinut râmnicean, în căutarea unor subiecte pentru fotoreportaje.


Buda – Valea Salciei, harta topografică, scara 1:100 000

După câteva zile răcoroase, profit de o duminică însorită şi urmez itinerariul Râmnic – Topliceni – Buda – Valea Salciei. În satul din urmă se ajunge din Buda pe un drum pietruit care urcă Dealul Ţurcanului, apoi coboară în „fundătură”. Imediat ajung la vechea casă în stil neoromânesc a boieroaicei Eliza Petrescu, ce adăposteşte azi Primăria şi Poliţia. Pe-aici s-au perindat odinioară sute de musafiri, cucoana Eliza primind medici, revizori şcolari, pretori, ofiţeri. Menelas Chircu era un obişnuit al moşiei. În prezent, deşi imobilul este destul de decrepit, ochiul atent descoperă câteva detalii caracteristice manierei în care se construiau aceste case în epoca interbelică.

Fac cale-ntoarsă şi opresc pe marginea drumului lângă un copac înflorit de jur-împrejurul căruia zumzăie albinele. Un bâzâit de tonalitate joasă-mi pătrunde adânc în urechi, semn că albinele şi bondarii trudesc din greu la polenizare. Cu o trepidaţie energică, un bondar vibrează, scutură şi eliberează pulberea aurie. Ameţit de miros, iau câteva cadre cu prolificii polenizatori, printre care şi un fluture cu aripi vărgate.


Fluturele Coada rândunicii (lat. Iphiclides podalirius), denumire dată de prelungirea în formă de coadă pe aripile posterioare.

Câţiva paşi pe pajişte, apoi o iau din loc şi opresc între Valea Salciei şi Buda, unde fotografiez universul vieţuitoarelor mărunte. Mă apropii de un ochi de apă şi descopăr câteva berze. Încerc să nu le sperii şi mă îndrept în direcţia lor. Cu o seară înainte tocmai citisem despre fotografierea păsărilor în Delta Dunării şi mi-am zis că – uite – mi se oferă şansa s-o fac pe fotograful de wildlife. Deşi nu dispun de aparatura recomandată în astfel de situaţii, am zis că nu strică să încerc să iau câteva cadre. Cu o focală de 250 mm (insuficient, profesioniştii recomandă 400-500 mm) surprind păsările la sol şi în zbor. Setez aparatul să lucreze în rafală şi… încep vânătoarea. E dificil pentru că trebuie să urmăresc pasărea în zbor. Acasă aveam să mă conving că unele imagini sunt neclare. Fotografiez cu prioritate de diafragmă (5,6), pentru a obţine un timp de expunere scurt. Lumina e bună, însă fundalul nu e cel mai fericit. După puţin timp, berzele dispar din câmpul vizual şi, în timp ce mă îndrept spre maşină, descopăr în iarbă o codobatură albă. O iau de la nivelul ei. „Colaborează” mai bine ca berzele, deşi nu ştiu dacă iuţeala cu care zboară mi-ar putea permite să prind una în zbor. Mă mulţumesc cu câteva imagini luate la sol.

Berzele sunt pasări greoaie, care bat din aripi foarte rar. Tehnica lor de zbor se aseamană cu a deltaplanului, adică găsesc o „termică” de aer cald, ascensionar şi iau altitudine purtate de acesta. Când sunt mulţumite de înălţimea la care au ajuns, de deplasează pe orizontală printr-o planare lină.

Pe drumul de întoarcere, fac o ultimă escală la intrarea în Deduleşti, pe malul Râmnicului, unde imortalizez un păianjen în mijlocul pânzei.


Pe seară, intru în oraşul prăfuit din marginea câmpiei, mulţumit de o jumătate de zi petrecută pe dealuri, în compania bondarilor, fluturilor, furnicilor, berzelor, codobaturilor, păianjenilor… Toate în decor de prier.

DEPRESIUNEA BISOCA-NECULELE

15 Aprilie 2011

Morfologia peisajului de la obârşia Râmnicului este strâns legată de evoluţia reţelei hidrografice şi de tectonica regiunii. În spatele priveliştii Văii Râmnicului stă geologia ţinuturilor subcarpatice, mulţimea de pietre peste care şerpuieşte râul cu izvoarele în Munţii Furu. Sub munte, acolo unde s-au cuibărit din cele mai vechi timpuri aşezări ca Bisoca, Jitia, Vintileasca, Neculele, rocile de vârstă paleogenă încalecă peste cele mai tinere, de vârstă miocenă.

Depresiunea subcarpatică „Între Râmnice” (Bisoca-Neculele), cu fundamentul alcătuit din roci moi aşezate într-o largă zonă sinclinală pericarpatică intens cutată, face legătura spre nord cu depresiunea Vrancei, geologul Ştefan Mateescu demonstrând în perioada interbelică legătura morfologică dintre cele două depresiuni. „Aici s-a găsit cel dintâi pod-terasă înaltă, care a permis racordarea cu Vrancea”, spune N. Al. Rădulescu în „Vrancea – geografie fizică şi umană” (ediţia a II-a, Ed. Terra, Focşani, 2005). Ştefan Mateescu foloseşte pentru depresiune denumirea de Bisoca-Jitia, în timp ce N. Al. Rădulescu preferă denumirea de Bisoca-Neculele, deoarece Neculele fac legătura evidentă cu Vrancea. Podul-terasă amintit de geograful N. Al. Rădulescu ar fi rezultat în urma nivelării depresiunii de un curs de apă longitudinal. Situat între Palanca la nord şi Pârâul de sub Stejic la sud, l-am văzut anul trecut, la Bahnele, prilej cu care am remarcat netezimea acestui vechi petic de terasă (768m), suspendat la 150m deasupra Palancăi şi 250m deasupra Râmnicului. Mi-aduc aminte că de aici am făcut câteva fotografii cătunului Poiana Stoichii, situat la nord, spre Nereju. Şi tot de aici am coborât spre un schit cu hramul „Sf. Ioan Evanghelistul”, aflat în construcţie.


Cătunul Poiana Stoichii văzut de pe terasa aluvială de la Dealul Podu

Aşadar – susţine acelaşi N. Al. Rădulescu – legătura cu Vrancea ar fi dată de această terasă înaltă ce indică o veche legătură hidrografică între ele, legătură ruptă de timpuriu, întrucât eroziunea a avut suficientă vreme să imprime acestei subdepresiuni un caracter deosebit faţă de Vrancea.


Conglomerat

Din punct de vedere petrografic însă, Depresiunea Între Râmnice nu se deosebeşte prea tare de Vrancea. Ca şi în depresiunea situată la nord, „după culmile de gresie de la apus, urmează ulucul cel mare de sigă (argilă), cu piatra de var (aşa pare la prima vedere, în realitate e un ghips alburiu, pe care femeile îl ard şi spoiesc cu el pereţii caselor), cu lespezi fărâmicioase (marna) şi cu lut (altceva decât loessul de la câmp care se numeşte şi el tot lut)” (S. Mehedinţi).


Gresie + sare


Geologia Depresiunii Între Râmnice, scara 1:100 000

Depresiunea Bisoca-Neculele este închisă spre răsărit de o culme pericarpatică înaltă, alcătuită din Dealurile Bisoca, Ulmuşoru, Roşu ş.a., alcătuite din roci dure ca gresii, calcare, conglomerate şi tuf dacitic. Gresiile sunt „de toate felurile, de la cea «mălăiaţă», cu care gospodinele freacă şiştarul de muls vacile, putineiul de bătut laptele şi cofele de brad, făcându-le ca noi, până la gresia deasă şi tare, pentru ascuţitul toporului, securii, cuţitelor şi chiar a coasei” (S. Mehedinţi). Din punct de vedere tectonic, culmea pericarpatică este străbătută de o dislocaţie în lungul căreia apar numeroase masive de sare, iar zona pericarpatică încalecă peste zona subcarpatică. Relieful pe sare poate fi cercetat de drumeţul curios pe Valea Sărăţelului (afluent pe stânga al Râmnicului), la „Sarea Roşie”, unde o alunecare de teren a scos la iveală sâmburii de sare. De la limita dintre comunele Jitia şi Vintileasca, pe lângă un mic lac brăzdat de raţe, o apucaţi spre sud, traversaţi Podul Mândru şi după câteva sute de metri ajungeţi deasupra Sărăţelului. Mai multe despre relieful pe sare din acest loc puteţi afla de aici.


Sare – Valea Sărăţelului


Râmnicul la Jitia de Sus (Piatra Mâţei)

Deci, dacă vă place să scormoniţi fundul râpelor în căutarea fosilelor ori să ciocăniţi stâncile să vedeţi cât sunt de tari, dacă vreţi să înţelegeţi procesele care transformă morfologia Văii Râmnicului sau tectonica regiunii, nu ezitaţi să urcaţi dincolo de dealurile înalte care închid Depresiunea Între Râmnice, această replică sudică a Depresiunii Vrancea.

UNEALTA ŞI MUNCA

10 Aprilie 2011

Pe măsură ce urc pe valea sărată a Râmnicului, încep să dau o atenţie din ce în ce mai mare etnografiei. Nu pot să nu-mi amintesc de Simion Mehedinţi care spunea: „Domnilor, eu sunt profesor de geografie şi etnografie!”. Am acasă cursul de etnografie ţinut de profesor în anul 1935-1936 la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Aşadar, mă atrage etnografia. Preocupările mele se limitează deocamdată la arhitectura, vestimentaţia, obiceiurile tradiţionale. Încerc o cercetare de teren în bazinul superior al Râmnicului, în satele de la obârşia râului. Etnografia vine astfel în prelungirea geografiei. După ce am cercetat geomorfologia văii, mişcările neotectonice la care este supus relieful, sâmburii de sare ce dau din prinosul lor apei Râmnicului, a venit rândul oamenilor acestor locuri. Mocanii pot fi întâlniţi pe drumurile priporoase ale Neculelor ori pe şleaurile Bisocii, pe jos ori călare, în zi de muncă sau de sărbătoare, bucuroşi întotdeauna de oaspeţi.
Ieri, împreună cu Aurel Şelaru , ziarist la Monitorul de Vrancea şi preşedinte al Asociaţiei „Plai Râmnicean”, am urcat pe Valea Râmnicului. De la Dumitreşti, m-am îmbarcat în maşina de teren a jurnalistului. Drumul de la Jitia la Vintileasca a fost transformat de vitregiile naturii şi de camioane într-o adevărată pistă cu obstacole. De aceea, se parcurge cu mare dificultate, prilej de a admira pe îndelete peisajele subcarpatice.


Aurel Şelaru la Jitia de Jos, într-o postură caracteristică

Ca de fiecare dată, la intrarea în satul Cerbu oprim pentru fotografii cu povârnişul carpatic şi Dealul Măgura (827 m), bine evidenţiate de un cer albastru cu nori plumburii. La Vintileasca, tragem la un localnic şi-i luăm copila de 11 ani la o şedinţă foto pe pajiştea de la intrarea în sat, unde se află şi un scrânciob. Ana Maftei are un costum tradiţional făcut de mătuşa de la Neculele, mătuşă care din pricina vederii slabe nu mai creează asemenea bijuterii etnografice.


Ana Maftei


Neculele, gospodărie tradiţională

Mergem apoi la Neculele să vedem tehnica încondeierii ouălor, la Iftinca Tănase, care chiar în acea zi împlinea 46 de ani. În fiecare an, de Paşti, Iftinca încondeiază în jur de 500 de ouă, cu următoarele motive: unghia caprei, luceafărul, frunza de stejar, laba gâştii, vârtelniţa. Pe scurt, meşteşugul deprins în copilărie de la bunica din partea tatălui, presupune fierberea ouălor, încondeierea, cufundarea în vopsea.


Iftinca Tănase

Oprim apoi la şcoală, unde dascălii au amenajat un mic muzeu etnografic. Doi pui de mocan, un băiat şi o fată, ne pozează în mijlocul uneltelor şi obiectelor de odinioară. Fata, Simona Noapteş, deşi elevă la oraş, dovedeşte un bun-simţ autentic, specific satelor de munte şi – mai mult – spune că vrea să studieze jurnalismul şi etnografia. Bravo ei pentru astfel de preocupări, rar întâlnite printre elevii de liceu. Cu astfel de români, speranţa de renaştere a virtuţilor strămoşeşti nu e în întregime pierdută.


Silviu şi Simona Noapteş

Pietrele Fetei de la Neculele ne întâmpină într-un peisaj hibernal, cu bobiţe de gheaţă şi frig pătrunzător. Surprindem stâncile pe „peliculă”, după care ne întoarcem în satul de reşedinţă al comunei şi o vizităm pe Stănica Apostu, o bătrână mărunţică de 72 de ani, ce ne introduce în lumea de altădată a satului de munte, adică într-o veche gospodărie transformată în muzeu, cu război de ţesut, vârtelniţă, cuptor de lut, sobă cu olane ş.a. Ochi albaştri şi pătrunzători ai bătrânei privesc la cele două copile aşezate lângă ea pe băncuţa războiului de ţesut. Între timp, Anei i se alăturase Flavia, o mocăncuţă de opt ani. În odaia mică, slab luminată, scena pare desprinsă dintr-o lume apusă, despre care aflăm din poveştile bunilor şi străbunilor.


Stănica Apostu


Flavia, nepoata Stănicăi

Într-un vreme în care trecutul se destramă cu repeziciune, în care nepoţii nu mai ştiu cum au trăit bunicii, gestul acestei bătrâne de a aduna laolaltă, fără pretenţii ştiinţifice, unelte, ţesături, veşminte, echivalează cu o luptă împotriva agresiunilor exterioare de orice fel. Ea se înscrie în mişcarea de rezistenţă. La ce pot sluji aceste „nimicuri”, se vor întreba unii? Ce rost are să strângi bâte ciobăneşti, vârtelniţe, unelte de plugărit, glugi, sarici, furci de tors, troiţe etc? Ce noimă pot avea o vechitură de casă ca a Stănicăi Apostu, crestăturile de pe furcile de tors, olăria şi alte mărunţişuri adunate poate într-o viaţă de om? „E bine – ne spune Simion Mehedinţi – să legăm firul cercetării de un stâlp central, iar acesta e următorul: pentru etnograf, în mijlocul tuturor cercetărilor sale despre om, stă ca un pol de orientare unealta şi munca”.

La plecare, Flavia ne face cu mâna din poartă. E mândră de costumul său, aşa cum şi noi suntem mândri de ocazia pe care ne-au oferit-o oamenii de la munte, aceea de a fi preţ de câteva ore în mijlocul lor. Ca de fiecare dată, n-am avut decât de învăţat din această vizită. În afară de asta, ne-am primenit plămânii cu aer tare de munte şi am scăpat – măcar pentru puţin timp – de atmosfera apăsătoare a oraşului.

ORI TE POARTĂ CUM ŢI-E VORBA, ORI VORBEŞTE CUM ŢI-E PORTUL!

„NE TREBUIE UN DRUM ÎN MUNŢI!” (O. Moşescu, 1931)

16 Martie 2011

În conferinţa de presă ţinută la data de 3 martie a.c., l-am întrebat pe primarul Viorel Holban ce noutăţi are în privinţa Asociaţiei Intercomunitare „Slam Râmnic” ce grupează localităţile din amonte de municipiul nostru (Topliceni, Buda, Dumitreşti, Chiojdeni, Jitia, Vintileasca şi Bisoca), o asociaţie ce-şi propune dezvoltarea turismului şi implicit a infrastructurii pe Valea Râmnicului.

„S-a făcut o strategie de dezvoltare a zonei şi a avut loc o licitaţie pentru un acord cadru, am scos un pachet de proiecte printre care şi acesta ce vizează dezvoltarea turistică pe Valea Râmnicului, până la Vintileasca. Licitaţia a avut loc în noiembrie anul trecut, s-au semnat documentele, au trecut la treabă. Deci, se vor face proiecte pentru reabilitarea drumului de la Râmnicu Sărat până la Vintileasca. În afară de asta, se vor aduce bani prin acest proiect comun pe această asociaţie de dezvoltare intercomunitară pentru turism, dar în primul rând vizăm rezolvarea drumului de acces, pentru că – aţi văzut – până la Vintileasca cred că-ţi rupi maşina-n două dacă mergi cu peste 40-50 km/oră. Rezolvând această problemă, cu siguranţă această zonă va înflori pentru că este o zonă frumoasă, este o zonă în care nu s-a dezvoltat turismul şi în care măsurătorile de aer dovedesc că avem o atmosferă ozonată, mai bună chiar decât la Soveja ori la Breaza”, a declarat edilul-şef.

MARGINE DE ŢARĂ

17 Februarie 2011

Mi-a picat în mână o broşură cu MODERNIZAREA INFRASTRUCTURII DE ACCES LA ZONELE TURISTICE CU POTENŢIAL DEMONSTRAT ALE JUDEŢULUI BUZĂU. Este vorba de un proiect desfăşurat în cadrul Programului Operaţional Regional 2007-2013, beneficiind de sprijinul Uniunii Europene. Se vor moderniza aproape 60 km de drumuri judeţene ce vor asigura legătura spre zona cu cel mai mare potenţial turistic din judeţ. Proiectul cuprinde: DJ 203C, DN 1B – Pietroasele (3,30 km); DJ 203G, DN 1B – Merei – Sărata Monteoru (5,10 km); DJ 203G, DN 10 – Tisău – Haleş – Ciolanu – Nifon (13, 50 km); DJ 205 – Pietroasele – Merei – Verneşti (19, 45 km); DJ 100, DN 10 – Verneşti – Grăjdana – Tisău (15, 64 km), Aleea Sărata Monteoru (900 m).
În continuare, broşura prezintă zonele turistice cu „potenţial demonstrat” (care au fost criteriile de apreciere?) din judeţ. Printre aceste zone, Pietroasele, Sărata Monteoru, Centrul de agrement de la Poiana Pinului, Mănăstirea Ciolanu, Vulcanii Noroioşi, Muzeul Chihlimbarului de la Coţi etc.
Despre partea de nord-est a judeţului, nimic! Balta Albă, bisericile monument istoric de pe Valea Râmnicului, Bisoca, Mănăstirea Poiana Mărului nu există pentru mai-marii judeţului. Sau, poate, aceste atracţii nu au „potenţial demonstrat”. Cine şi când trebuie să demonstreze potenţialul acestor zone? Situată pe graniţa judeţelor Buzău şi Vrancea, Valea Râmnicului (cursurile mijlociu şi superior) a fost văduvită de infrastructură, cuvântul „modernizare” fiind străin acestor meleaguri. Oricine urcă spre satele cuibărite la obârşia Râmnicului sesizează dificultatea deplasării. „Ne trebuie un drum în munţi”, spunea Octavian Moşescu în urmă cu 80 de ani. În acele timpuri, trebuia să treci de multe ori prin vad ca să ajungi pe tărâmul de la poalele Carpaţilor. Drumul s-a realizat, podurile s-au construit, dar timpul şi-a spus cuvântul, în prezent accesul pe Valea Râmnicului făcându-se cu greutate. Turiştii se feresc să urce spre Jitia, Vintileasca, Bisoca, din această pricină.


Râmnicul la Jitia de Sus, iarna; acuarelă de R. T. Chirac

Proiectele de modernizare a infrastructurii ocolesc Valea Râmnicului, în general teritoriul fostului judeţ Râmnicu Sărat. Consiliile judeţene ale celor două judeţe care împart Valea Râmnicului ignoră zonele periferice, refuzând să recunoască potenţialul turistic al acestora. Cum se poate explica absenţa totală a Bisocii în broşura sus-amintită? Multe poduri de pe Râmnic arată jalnic, au cratere în carosabil şi parapete lipsă, punând în pericol siguranţa circulaţiei auto şi pietonale. În timp de podurile peste Milcov sunt noi-nouţe, cele de peste Râmnic sunt adevărate relicve de la mijlocul veacului trecut, cel de la Dumitreşti (cel mai vechi) uimind trecătorii prin rezistenţa sa nemaiîntâlnită. Refacerea infrastructurii se impune cu atât mai mult cu cât bazinul Râmnicului este recunoscut pentru dinamica reliefului şi mişcările neotectonice. De asemenea, să nu uităm că ne găsim în cea mai activă regiune seismică din România, unde mişcările de înălţare nu şi-au spus încă ultimul cuvânt.
Consiliul Judeţean Vrancea a uitat de comunele Dumitreşti, Chiojdeni, Jitia şi Vintileasca, aşa cum Consiliul Judeţean Buzău a uitat de comunele Topliceni, Buda, Bisoca. Marginea de ţară – cum era cunoscută odinioară această zonă – a rămas şi astăzi uitată şi abandonată.

Paradoxal, rămânerea în urmă a aşezărilor de pe malurile Râmnicului comportă şi un aspect pozitiv, în sensul conservării naturii sălbatice a locurilor. Aici nu s-a întâmplat ce s-a întâmplat pe Valea Putnei, la Lepşa bunăoară, unde vechiul sat de lângă schit a devenit azi o babilonie agro-turistică, înţesată de vilele îmbogăţiţilor tranziţiei. Bătrâna Vrance, „stâlpul cel vechi al ţării”, nu mai poate fi aflată decât pe ici, pe acolo, prin cotloane ştiute doar de oamenii locului. „De Vrancea modernă, cu munţi fără păduri, cu sate fără sănătate şi cu suflete tulburate nu mă lasă inima să vă spun”, declara Simion Mehedinţi cu mai bine de 70 de ani în urmă. Oare ce ar spune geograful văzând babilonia de azi de la Lepşa? Cu toate acestea, întreţinerea corespunzătoare a drumului de pe Valea Râmnicului ar asigura iubitorului de natură şi etnografie un acces în siguranţă spre satele uitate de la izvoarele Râmnicului, cu nimic mai prejos decât cele de la obârşia Putnei ori de pe Valea Buzăului. Ni se promite un pod peste Râmnic la Jitia de Sus, spre Mănăstirea Poiana Mărului. Acest pod ar pune în valoare această veche vatră a sihăstriei româneşti şi ar închide un circuit turistic pe Valea Râmnicului şi Valea Slănicului, Bisoca fiind astfel mult mai accesibilă dinspre satele din bazinul superior al Râmnicului.

DUMITREŞTII DE IERI

10 Februarie 2011

Am descoperit în Marian Găloiu un veritabil fieldworker, adică un cercetător de teren dedicat ţinuturilor natale, un dumitreştean aplecat asupra trecutului acestui colţ de ţară, mult încercat de-a lungul istoriei. Într-o vreme în care – aşa cum spunea Simion Mehedinţi – „nepoţii nu mai cunosc nimic din vremea bunicilor”, iar trecutul se destramă atât de repede, Marian Găloiu luptă pentru protejarea patrimoniului local de orice agresiune exterioară. De la „Ursul de la Plai” (Al. I. Zamfirescu) la Căpitanul Nae Constantinescu, de la calea ferată ce urca pe Valea Râmnicului la „Drumul Sării”, de la podul peste Râmnic la şcoala de băieţi, cartea descrie realitatea de altădată a celei mai mari aşezări rurale de pe Valea Râmnicului Sărat, cuibărită între dealurile curburii carpatice, la hotarul celor două vechi principate româneşti. O undă de regret transpare din lucrarea dumitreşteanului convins că, întocmai ca nobleţea, trecutul obligă. Dumitreştii de azi au pierdut ceva din savoarea celor de ieri. Puţini mai ştiu azi cum a fost traiul bunilor şi străbunilor noştri. Graţie autorului cărţii de faţă, căruia oamenii Văii Râmnicului îi sunt cu siguranţă recunoscători, putem descoperi Dumitreştii de altădată.