ÎNTRE RÂMNICE

Nu se luminase încă de ziuă când, mânat de dorinţa de a revedea locuri dragi, urcam pe valea Râmnicului, spre satele din depresiunea suspendată dincolo de dealurile subcarpatice din apropierea povârnişului muntos. Plecasem la drum cu gândul de a cerceta relieful pe sare din valea Sărăţelului, un afluent al Râmnicului în bazinul superior. Descoperisem aceste locuri în anii ’90, pe vremea când, mânat de îndatoririle studenţeşti, exploram relieful din bazinul Râmnicului.
Zorile m-au prins pe la Deduleşti, iar la cântatul cocoşilor eram deja la Jitia de Jos, fotografiind alunecarea de teren descoperită în februarie, un fenomen geografic deosebit de interesant pentru cei iniţiaţi. Am constatat că în interval de o lună de zile alunecarea „şi-a făcut de cap”, împingând în albia majoră a Râmnicului noi bucăţi de dig lateral. Urcând niţel pe versantul drept, am descoperit formele caracteristice acestui complex proces geomorfologic: trepte, valuri şi micro-depresiuni de alunecare. Localnicii au săpat un şanţ care să dirijeze apa în afara perimetrului alunecării. Asta pe lângă barajele succesive din bolovani de râu menite să atenueze efectele procesului geodinamic de deplasare a depozitelor de pe versantul drept al râului. Numai că, substratul argilos, puternic umectat, o ia la vale, împotriva măsurilor luate de oameni. E o luptă în care natura i-arată omului că e viguroasă faţă de el, un muritor neînsemnat.

Dornic să iau câteva cadre de dimineaţă în Depresiunea „Între Râmnice”, n-am zăbovit prea mult la Jitia de Jos; m-am urcat la volan şi am gonit spre cea mai înaltă aşezare din această depresiune, cocoţată la aproape o mie de metri altitudine, Vintileasca. De când am descoperit-o, Vintileasca mi-a lăsat o impresie profundă. Mărginită la soare-apune de povârnişul Munţilor Vrancei, comuna e risipită pe coastele depresiunii mai sus amintite, printre bahne, pornituri de pământ şi bolovani despre care înţelepciunea populară a născocit tot felul de poveşti cu uriaşi, pe care localnicii le transmit celor ce au interes să le asculte.
Ori de câte ori ajung aici, mă opresc să admir albastrul cerului reflectat de lacul adăpostit într-o depresiune carsto-salină, aflat la miazăzi de sat. Cei câţiva mesteceni de lângă lac mă atrag prin contrastul pe care-l pot surprinde între coaja albă a copacilor şi azuriul apelor lacului. Orice drumeţ se poate desfăta cu acest peisaj în care lacul se profilează pe fundalul culmilor Vulturului, Pietrei, Stejicului Mare şi Mic.

De astă dată, am străbătut comuna până la marginea dinspre Nereju, bucurându-mă de priveliştea satelor din nordul Depesiunii Neculele: Bahnele şi Poiana Stoichii.

Satele din nordul Depresiunii „Între Râmnice” (Neculele). Scara 1:50 000

Am lăsat maşina şi am luat-o la picior, întrebând oamenii locului despre una, despre alta. Am aflat că denumirea de „bahne” provine de la smârcurile risipite la marginea munţilor, printre bolovanii colţuroşi de gresie. Pe un drum ce păstra încă petice de omăt, am ajuns la un schit aflat în construcţie, cu hramul „Sf. Ioan Evanghelistul”. Deşi maica stareţă m-a invitat la masă (era praznic), am fost nevoit s-o refuz, întrucât programul nu-mi permitea răgazuri prea mari de timp. Am revenit la maşină şi am apucat-o spre Jitia, unde am ajuns nu înainte de a face o oprire la Pietrele Fetei, unde un localnic mi-a sugerat să revin la Sf. Gheorghe vechi, când dă frunza la pomi.

La Jitia de Sus, am lăsat maşina lângă lacul pe care pluteau vesele câteva raţe şi am purces spre sud, spre Plaiul Cojan şi Podul Mândru, hotărât să cobor în valea Sărăţelului, afluent pe stânga al Râmnicului. Nu mai fusesem aici din toamna lui 2002, când, mânat de curiozitate, am cercetat relieful văii împreună cu elevii. Încă de atunci mi-am dat seama că această vale ascunde un deosebit potenţial geomorfologic, fiind din acest punct de vedere o atracţie irezistibilă. Iată însă că, spre ruşinea mea, au trecut ani de zile până când m-am hotărât să revin pe aceste meleagurile sărate.

Soarele era la zenit când am traversat Podul Mândru, după care am coborât versantul stâng al Sărăţelului prin alunecarea de teren numită de localnici „Sarea roşie”. Mi-a luat ceva vreme pentru că această coborâre îţi dezvăluie o întreagă serie de procese geomorfologice actuale; un adevărat curs practic de degradarea terenurilor, modelarea reliefului având aici o dinamică nemaiîntâlnită. Apele de suprafaţă au îndepărtat depozitele acoperitoare pe mari suprafeţe, scoţând la iveală sarea de vârstă miocenă. Versanţii Sărăţelului sunt alcătuiţi din sare şi argilă cu sare. În timp ce cursul de apă, subminând baza versanţilor, provoacă surparea porţiunilor rămase fără sprijin, iar după surpare tinde să înlăture materialul depus la baza versantului, apele de şiroire taie versantul în creste înguste şi ascuţite, despărţite de şănţuleţe înguste, numite de geografi lapiezuri.

Ele se dezvoltă continuu, căpătând dimensiuni relativ mari, până când, rămase fără sprijin datorită subminării bazei lor sau a substratului argilos pe care s-au format, se prăbuşesc la baza versantului, unde sunt rapid dizolvate şi înlăturate de Sărăţel. Concomitent cu surparea primelor şiruri de lapiezuri, se formează în spatele lor noi şiruri. Astfel, versantul se retrage treptat către interfluviu, păstrându-şi în linii generale forma iniţială.
Continua dizolvare a sării duce la apariţia, în interiorul masivului de sare, a unor sorburi, avenuri şi grote de dimensiuni diferite.

Unele sorburi au apărut după ce alunecarea de la „Sarea roşie” a scos la zi sâmburi de sare. Acestea colectează apele de suprafaţă şi le dirijează în interiorul masivului de sare.
Preocupările legate de sarea subcarpatică sunt vechi. La începutul anilor ’40, Ion Popescu-Voiteşti publica o lucrare intitulată „Sarea regiunilor carpatice româneşti”, în care la cap. IV, „Masivele de sare din România”, apare şi regiunea noastră:
„Astfel, la Între Râmnice (azi Jitia de Sus, n.n.), la ieşirea din fliş a R.-Sărat şi a Sărăţelului (pe stânga R.-Sărat), apar, ivindu-se de sub marginea flişului marginal, enorme mase de sare, aproape complet brecifiate; iar în brecia sării, pe lângă elementele aparţinând conglomeratelor burdigaliene şi helveţianului, apar şi petece din oligocenul încălecat. Este deci probabil ca aceste masive să fie acvitaniene”.


Sarea a luat naştere în lagunele unei mări care odinioară, pe la mijlocul erei terţiare, înconjura Carpaţii. În timpul când se forma sarea şi mult după aceea, au avut loc şi mişcările de ridicare a straturilor care au contribuit la formarea Carpaţilor. Prinsă din vreme în cleştele acestor mişcări, sarea, fiind plastică, s-a ghemuit şi a luat forma unor masive, care încet-încet au străpuns acoperişul celorlalte roci, ajungând până la suprafaţă.
Mi-au plăcut sâmburii de sare profilaţi pe cerul amiezii de martie şi cristalele strălucind în soare. Mi-am promis să revin asupra alunecării profunde, care prin dinamică şi extindere menţine instabilitatea versantului stâng al Sărăţelului, râpa de desprindere „muşcând” cu putere din Podul Mândru.
Odată ajuns în albia râului, am luat-o la vale spre confluenţa cu Râmnicul, în căutarea unei piramide de pământ (un stâlp piramidal din conglomerate) pe care o ştiam de la vizita de acum şapte ani şi ceva. Numai că, între timp, eroziunea şi-a spus cuvântul, iar piramida a fost ciuntită de agenţii externi, care n-au ezitat prea mult să modeleze materialul friabil din care era alcătuită.
Am urmat cursul râului până la confluenţa cu Râmnicul, iar mai departe am mers prin albie până la Pietrele Mâţei, nevoit la un moment dat să trec prin apă, prilej cu care m-am descălţat, apa extrem de rece creându-mi o senzaţie nu tocmai plăcută. Am fotografiat (oare pentru a câta oară?) pachetul de straturi verticale de pe versantul stâng al Râmnicului, alcătuit din roci cu tărie şi permeabilitate diferită: marne, gresii, tuf dacitic (cenuşă cimentată), argilă. Imaginile le-am luat de pe versantul drept, după ce m-am cocoţat pe suprafaţa alunecoasă de tuf, acoperită cu iarbă.

Alternanţa de straturi de la Pietrele Mâţei constituie un subiect fotogenic, dovadă imaginile publicate în ghidul vechiului judeţ Râmnicu Sărat, cu aproape 80 de ani în urmă. Zidurile în ruină dau peisajului o notă caracteristică, ispitind ochiul neastâmpărat al fotografului. Nu trebuie decât prinzi ora şi anotimpul potrivite.
Mi-am continuat drumul spre răsărit, descoperind într-o pădurice câteva floricele de Crucea voinicului, după care am depăşit Ţigănia şi am traversat râul pe puntea din dreptul bisericii. De aici am urcat spre Cerbu, satul unde lăsasem maşina. Era după-amiază, nici un om pe uliţă, iar de sus nu coborau decât camioane încărcate cu buşteni. O linişte adâncă plutea peste casele oamenilor din Jitia de Sus. O linişte pentru care noi, cei de la oraş, îi invidiem pe mocani. Şi nu e singurul lucru pentru care-i putem invidia. Muntenii umblă altfel decât oamenii de la şes. Nevoia, adică felul locului unde trăieşte, l-a legat pe ţăran de munte.

Am urcat la volan şi am pornit-o spre casă, mulţumit de o zi petrecută în natură, în ulucul de sub Munţii Furu, de unde Râmnicul îşi trage seva. Am luat-o prin Bordeşti, să văd biserica monument istoric de secol XVII. Se restaurează încă. Asta e bine pentru că în perioada interbelică stătea să cadă, dacă judecăm după fotografiile lui Al. I. Zamfirescu. E un semn că lucrurile încep să se aşeze la cotul Carpaţilor, în ţinutul Milcoviei, al Putnei şi al Râmnicului, atât de iubit de geografi ca Simion Mehedinţi şi Nicolae Al. Rădulescu. Am intrat în oraş la amurg, subjugat de impresiile itinerariului râmnicean, hotărât să revin cât pot de repede pe meleagurile de la sorgintea râului sărat pe malurile căruia trăim.

Anii ’60 – excursie pe valea Râmnicului

Iată o imagine „şcolărească” de pe la jumătatea celui de-al şaptelea deceniu al celui din urmă veac. Un autobuz de linie care urcă pe Râmnic cu elevi de şcoală generală dornici să afle mai multe despre împrejurimile oraşului. Doar câţiva copii sunt lângă autobuz, semn că, probabil, fotografia a fost făcută imediat după oprire sau, dimpotrivă, la plecare.
Puţini elevi mai urcă azi pe Râmnic, spre satele răsfirate de la obârşia răului, curioşi să descopere peisaje, oameni, ocupaţii şi obiceiuri diferite de cele de la oraş. Şi mai puţini revin în aceste locuri, pe motiv că o dată văzute, ele nu merită revăzute. Le-aş aminti spusele geografului Simion Mehedinţi în această privinţă: „Repetă fără preget orice excursie. După ce ai văzut un ţinut de zece ori, se poate întâmpla ca tocmai a unsprezecea oară să bagi de seamă ceva nou”.
Ceva „nou” caută şi elevii de azi, dar nu în sensul lui Mehedinţi, ci în sensul de „modern”, „cool”, „super”, „marfă”, „trăsnet”, „beton” ş.a. Toate acestea se găsesc mai greu într-o excursie pe valea sărată a Râmnicului. De aceea, o astfel de imagine cu drumeţi cu greu mai poate fi obţinută în ziua de azi. În schimb, o „excursie” la Mall sau la McDonald’s îşi va găsi rapid clienţi printre elevii care, ca şi părinţii lor, se închină în faţa societăţii occidentale de consum.

În curând, un nou ghid…

ÎN EXCURSIE CU BOIERUL CHIRCU

Boierul Chircu era îndrăgostit de natură. Prefera peisajele de la obârşia Râmnicului, dealurile strâns legate de munţi şi depresiunile populate din cele mai vechi timpuri. Cunoştea ca nimeni altul satele cuibărite în Depresiunea Neculele ori în Depresiunea Dumitreşti. Culmile, coastele, văile şi potecile judeţului de la curbura Carpaţilor erau bătute an de an de boier, însoţit de o mulţime de prieteni.

„Numai cine a făcut o excursie cu boierul Menelas Chircu îşi poate da seama de felul cum se organizează şi cum se porneşte la drum. Era un desăvârşit organizator. Prevedea totul. Nu-i lipsea nimic la drum şi conducea prietenii prin locurile cele mai frumoase. Tot ce avea punea la dispoziţia tuturor.” (T. Baciu – O viaţă aleasă, Bucureşti, 1942)
Plecau din oraş, pe firul apei spre amonte, pe cai mici de munte, obişnuiţi cu drumurile grele. Prima oprire era la Buda, unde Chircu avea o casă. „A doua zi, în răsăritul soarelui, în cântecul privighetorilor, în murmurul apei râului Râmnic, se făcea echiparea. Frumoasă echipare! Unul cerea să i se dea cutare cal, o doamnă că o strâng cizmele, altul nu ştie să încalece şi câte de felul acestora. Până nu era toată lumea gata, boierul Menelas nu se suia călare.”(id.)

Familia Chircu

Al doilea popas era la Jitia, unde excursioniştii vizitau schitul Poiana Mărului, Pietrele Fetei de la Neculele, Vintileasca şi Stejicu. Se făcea aprovizionarea în vederea drumeţiei pe Muntele Furu, de unde izvorăşte Râmnicul. Nopţile le petreceau sub cerul liber. Boierul intra în vorbă cu ţăranii întâlniţi în cale, stătea la sfat cu fruntaşii satelor, moşneni care nu-şi uitaseră spiţa boierească. Bădia Chircu urmărea cu deosebită atenţie arhitectura populară ţărănească cu cerdac sculptat, portul distins, totdeauna armonios, icoanele, velinţele, troiţele, uneltele, crucile de piatră de pe marginea drumului, poezia şi cântecele populare.
La întoarcere, drumeţii trăgeau la Conu Alecu, la Dumitreşti, unde luau prânzul şi erau trataţi cu o dulceaţă aromată de zmeură, un pahar de apă rece de izvor şi o cafea „taifas”. Cucoana Eugenia şi Conu Alexandru se bucurau să-l primească pe Chircu, alături de care călătoriseră de-a lungul şi de-a latul judeţului Râmnic, împreună cu vilegiaturişti ca Alexandru Vlahuţă, Gala Galaction, Nicolae Grigorescu, Barbu Şt. Delavrancea.

După popasul de la Dumitreşti, grupul „se îndrepta spre Buda, unde o zi şi o noapte toţi se odihneau, ca apoi să pornească spre Valea Sălciei, la doamna Eliza Petrescu, de unde nu se putea pleca decât cu mare greutate după două-trei zile de şedere. Cine n-a fost la Valea Sălciei? Cine a încercat să treacă pe valea Câlnăului, să nu oprească pe la conacul Elizei Petrescu, unde să fie ospătat şi bine primit? Care prefect, care pretor, care medic, care revizor şcolar, care ofiţer de jandarmi în inspecţiile ce aveau să facă în partea locului n-au fost oaspeţii acestei curţi?”(id.)
De la Valea Sălciei, excursioniştii coborau pe Câlnău, spre conacul Cucoanei Mariţa Popescu din cătunul Valea lui Lalu, comuna Pardoşi. Cine era Mariţa Popescu, aflăm de la acelaşi Teodor Baciu, biograful lui Menelas Chircu. Era sora fostului primar al Râmnicului, „cel cântat şi preamărit în revista «Bravos Râmnic», Vasile Cristoforeanu”.
„Ultima etapă era refacerea de două-trei zile în Buda, după care se pornea în legănatul cailor şi joaca mânjilor, spre Râmnic.”(id.) Astfel se încheia o drumeţie prin ţinutul râmnicean, aşezat între culmile domoale ale Furului şi apele tulburi ale Siretului, la cotul Carpaţilor, pe „şleaul cel mare al drumurilor”, la hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească.

Râmnicul în bazinul mijlociu

PIETRELE FETEI

În satul Neculele din comuna Vintileasca, nu departe de povârnişul carpatic, se găsesc PIETRELE FETEI, despre care gândirea creatoare populară a urzit o legendă cu uriaşi în care se atribuie trăsături umane unor fenomene naturale. În realitate, bolovanii situaţi la mică distanţă de povârnişul carpatic sunt martori montani rezultaţi în urma eroziunii, numiţi de geologi „klippe” (stâncă abruptă, în germană). Legenda PIETRELOR FETEI o puteţi citi în postarea anterioară.
În epoca interbelică, Al. I. Zamfirescu a fotografiat mocanii neculeni la „Pietrele Fetei”. Grupul din prim-plan este mai numeros decât cel din planul al doilea. În timp ce unii şed în faţa stâncii, alţii – mai tineri – s-au cocoţat pe ea. O singură femeie se remarcă printre bărbaţii gătiţi ca de sărbătoare.
În planul secund, câţiva ţărani au braţele ridicate parcă pentru a fi mai vizibili.
Fundalul este dominat de abruptul montan ce închide spre apus Depresiunea Neculele sau „Între Râmnice” cum era cunoscută odinioară.

Fotograful a urmărit să surprindă mocanii în mijlocul naturii locului, la limita dintre dealurile subcarpatice şi Carpaţii Curburii, într-un sat de munte învăluit într-o legendă povestită de Al. Vlahuţă în „România pitorească”.
„Aşezat în zarişte largă şi-n miros de flori”, satul Neculele (denumirea i se trage de la boierii Neculeşti) a făcut parte până în 1930 din comuna Jitia din judeţul Râmnicu Sărat. Din 1968, satul aparţine judeţului Vrancea.

DIN LEGENDELE RÂMNICULUI

Gândirea creatoare populară atribuie deseori trăsături umane forţelor şi formelor naturale. Este vorba de antropomorfism, concepţie care se regăseşte în legendele despre Pietrele Fetei şi Pietrele Mâţei din bazinul superior al râului Râmnic. Protagoniştii sunt nişte uriaşi care, înaintea oamenilor, ar fi vieţuit în aceste ţinuturi. Relaţiile şi acţiunile, comportamentele şi afectele uriaşilor seamănă cu cele ale oamenilor. Aceste închipuiri populare care, din cele mai vechi timpuri, vorbesc despre originea reliefului de la obârşia Râmnicului, conturează o veritabilă geografie spirituală râmniceană, aflată în strânsă legătură cu ţinuturile Vrancei şi ale Buzăului, acolo unde, altădată, se întâlneau fruntariile celor trei ţări române.

Iată legenda PIETRELOR FETEI, povestită de Al. Vlahuţă

Iaca acolo şedeau şi se jucau, odată, doi copii de uriaş – o fată şi un băiat, şi căutând încoace, pe plaiul Niculelor, au făcut rămăşag între ei : care-o zvârli mai departe, şi-au luat fiecare câte-o stâncă din ţancul muntelui, cum am lua noi o pietricică, şi a aruncat întâi băiatul, şi piatra lui… uite-o lângă râpă, iar când a zvârlit fata, a zbârnâit stânca-n văzduh ca scăpată din praştie, şi tocmai a căzut ; şi-atunci băiatul, de necaz c-a rămas de ruşine, s-a repezit de sus şi numai o dată a izbit cu baltagu-n piatră şi-a despicat-o în două, cum o vedeţi, iar fata s-a pus pe un râs, de au clocotit văile şi codrii până-n coclaurile Vrancei. Astea erau pe vremea «Jidovilor», care păşeau pe munţi ca pe muşuroaie şi uscau râurile dintr-o sorbitură… ! Ce lume-o fi fost pe atunci, că cică tot aşa un copil de uriaş, purtându-se pe meleagurile astea, a găsit într-o vale un sat de-ale noastre şi l-a strâns cu case cu tot în poala cămăşuţii, şi-a dat fuga la mă-sa, bucuros : «uite mamă ce-am găsit eu». Şi mă-sa, plecându-se pe micile gângănii ce furnicau în poala ţâncului, s-a uitat cu luare aminte şi i-a spus : du-i la loc, dragul mamii, că ăştia-s oameni, şi ei or să stăpânească pământul.