POIANA STOICHII

E miezul zilei de Rusalii, iar soarele amiezii mă „ucide” pe malul lacului de la Vintileasca, unde au loc un spectacol folcloric şi un bâlci ce-adună lume din toate satele mocăneşti, ba chiar şi de la şes. Lume multă, maşini asemenea, micii sfârâie pe grătare, iar berea curge-n valuri. Fete şi flăcăi în port naţional aşteaptă să urce pe scena amenajată lângă lac. Din păcate, lumina cade vertical, dând umbre tăioase pe figură, fiind nepotrivită pentru portrete. Risc şi iau câteva cadre, ca să nu spun c-am venit degeaba până aici.

Mocance pe malul lacului de la Vintileasca

După vreun ceas, arşiţa mă goneşte spre nord, spre pădure. N-am ajuns niciodată la Poiana Stoichii şi mă gândesc să-mi îndrept paşii spre cel mai izolat cătun din comună, electrificat doar cu vreo opt ani în urmă. Situat la obârşia Râmnicelului (afluent pe stânga al Râmnicului), Poiana Stoichii e mai aproape de Milcov decât de Râmnic. Las maşina lângă indicatorul de terminare a localităţii Vintileasca şi mă afund în pădure, pe drumul spre Nereju. După zgomotul îndurat la lac, nu pot decât să mă bucur de pacea şi taina codrilor de la obârşiile Râmnicului, unde viaţa măruntă se strecoară până pe  marginea drumului. Gâze cu aripi străvezii se încrucişează cu fluturi cu aripioare albastre, galbene şi roşii, ce joacă pe deasupra ierbii dese, cu miresme calde. O rădaşcă zbârnăie-n văzduh, iar un bondar întunecat se-nvârte de jur-împrejurul meu.

Povârnişul carpatic văzut dinspre Poiana Stoichii

Vipia arde în continuare, dar coniferele filtrează lumina soarelui de iunie. Spre miazăzi, se-adună negura, însoţită de tunete, semn că la Bisoca s-a dezlănţuit urgia. Ne picură un nor, dar nu întra-atât încât să ne îngrijoreze. Ajungem în sfârşit în sat. Pajişti de o parte şi de alta, câteva gospodării risipite pe versant, deschidere spre povârnişul carpatic, absenţa totală a oamenilor. Cum spuneam cu alt prilej, nu voi osteni nicicând să bat drumurile Neculelor, să-mi umplu plămânii cu mireasma florilor de munte, acolo unde tihna nu-mi va fi tulburată decât de un behăit, un muget ori cântecul vreunui greier toropit de soarele verii.

Spre miazănoapte începe Vrancea. Se văd poienile nerejenilor, mocanii despre care a scris Dimitrie Gusti în epoca interbelică, în urma unor cercetări de teren începute în 1927 şi reluate după 11 ani, în 1938. În Poiana Stoichii n-am văzut decât un bătrân ce-şi vedea liniştit de grădinăi. Nicio maşină, nicio cârciumă, nicio biserică.

Vedere spre Nereju

Am făcut cale-ntoarsă, hotărât să revin în această poiană binecuvântată, ascunsă în desişul pădurii de brazi, dincolo de Bahne, în pragul Vrancei istorice, de sub care-şi trag seva câteva pâraie tributare Râmnicelului. La mai puţin de 70 de kilometri de oraş, Poiana Stoichii e un punct obligatoriu de oprire pentru orice amator de viaţă sălbatică, dornic să evadeze (măcar puţin) din praful şi otrava etosului orăşenesc.

Râmnicul la Dumitreşti

Îndreptaţi-vă privirea spre drumurile necunoscute ale satelor

„Îndreptaţi-vă privirea spre drumurile necunoscute ale satelor. Dar să nu idealizaţi nimic, să scrieţi aievea despre oameni şi locuri. Reportaje. Reportaje adevărate… De câteva zile, de când am poposit aici, am pus în cuvinte nemeşteşugite culoarea, cântecul şi pitorescul din această mirifică vale a Râmnicului”. (Gala Galaction)

Iarna s-a dus, zăpezile s-au topit şi constat că n-am mai fotografiat de mult. Am fost cam leneş din acest punct de vedere. Tocmai de aceea abia aştept să dea colţu ierbii, să ies la vânătoare de imagini, pe dealurile din împrejurimile oraşului ori mai departe, unde mă vor duce drumurile acestei primăveri. De ceva vreme, am şters oraşul de pe lista subiectelor fotografice. De ce? Mă simt din ce în ce mai străin în acest Râmnic murdar, abulic, întunecat şi manelizat, unde am epuizat (aproape) orice subiect foto. Nici de scris despre el nu-mi prea arde. Geografia umană a urbei pare lovită de sterilitate socială şi nu de puţine ori am sentimentul că trăiesc în mijlocul unei populaţii vegetative, fără conştiinţă istorică, atomizată social. Viaţa merge în gol, fără perspective, cu speranţe hrănite de idealuri deşarte.

Dacă nu fotografiez, nu înseamnă că am devenit indiferent la peisajul înconjurător. Nu. Doar că mă doare să văd că efortul de a rezolva, a soluţiona, de a dialoga ajunge la derizoriu. Râmnicul s-a umplut de paraziţi, câini vagabonzi, şarlatani. Şi praf, mult praf, ridicat în văzduh de vântul de la răsărit. O plimbare de-a lungul străzilor Victoriei şi Tudor Vladimirescu oripilează trecătorul prin aiureala arhitecturală şi socială, prin improvizaţiile şi murdăria caracteristice. Belaliu şi puturos, neiubit şi plicticos, oraşul nu dă semne că şi-ar reveni. Dimpotrivă, se cufundă din ce în ce mai mult în mlaştina puturoasă a mahalalei, unde iluziile mor rotindu-se perpetuu într-un „cerc barbar şi fără sentiment” (G. Bacovia).

Dar, să lăsăm oraşul ce-şi refuză calitatea de destinaţie fotografică şi să vedem ce putem fotografia în această primăvară. Prispa subcarpatică piemontană, clădită din pietrişuri şi nisipuri, străbătută de unda sărată a Râmnicului, acoperită de păduri de stejar, acoperă o paletă largă de subiecte fotogenice. Mai sus, valea se strânge, iar în copaia Dumitreştilor puteţi fotografia relieful degradat de torenţi şi alunecări. Şi mai sus, dincolo de strâmtura anticlinală subcarpatică, în ulucul Neculelor, fotografii de peisaj se simt în elementul lor. Lacul de la Vintileasca, Piatra Mâţei de la Jitia de Sus, Pietrele Fetei de la Neculele, Sarea Roşie (pe Sărăţel), Dealul Măgura, Cascada Muntioru sunt tot atâtea subiecte demne de a fi luate în vizor. Nu o dată m-am bucurat de generozitatea acestor locuri de la obârşia râului Râmnic.

VINTILEASCA

Finalul de brumărel mi-a dat ghes să urc din nou pe firul apei Râmnicului, în căutarea peisajelor şi oamenilor de la munte care par că vor să pună o oarecare distanţă între ei şi poporul de la şes, cum spune Alecu Russo în vremurile când era închis între zidurile mănăstirii Soveja.  N-am mai fost de ceva vreme în bazinul superior al râului cu obârşia în Munţii Furu, modelaţi în roci sedimentare, depuse în era terţiară.

Octombrie oferă în dealurile subcarpatice o desfătare cromatică demnă de paleta unui peisagist înzestrat. Odinioară aici şi-au încercat penelul Nicolae Grigorescu şi Ştefan Popescu. O pădure prefăcută în tonuri de galben şi roşu nu poate scăpa unui împătimit de frumuseţea naturii sălbatice. Puneţi mâna pe un aparat de fotografiat şi porniţi la drum. Surprindeţi peisajul scăldat în lumina de după-amiază, lumină ce dă o plastică sculpturală şi maximum de relief imaginii pe care o veţi obţine.

Evadaţi din oraş şi îndreptaţi-vă paşii spre colinele de sub munte. De la cea dintâi frunză îngălbenită şi până la ultimele clipe dinaintea iernii, când pădurea se dezgoleşte aproape complet, trăiţi momente pline de culoarea, lumina, savoarea şi parfumul sezonului autumnal.

Dacă vă place să scormoniţi fundul râpelor în căutarea fosilelor ori să ciocăniţi stâncile să vedeţi cât sunt de tari, dacă vreţi să înţelegeţi procesele care transformă morfologia Văii Râmnicului sau tectonica regiunii, nu ezitaţi să urcaţi dincolo de dealurile înalte care închid Depresiunea Între Râmnice, replică sudică a Depresiunii Vrancea.

În ceea ce mă priveşte, aşa cum am mărturisit şi cu alte ocazii, în afara peisajelor sunt din ce în ce mai atras de oamenii Văii Râmnicului, de mocanii de la Jitia, Vintileasca, Neculele ori Bisoca. Încerc o cercetare de teren a unor aspecte etnografice. Dar până la propriile observaţii ca fieldworker, citesc ce a scris Ion Diaconu despre ţinutul Râmnicului: „Oamenii de acum sunt în contrast izbitor în faţa celor de ieri. Satele de podgorie, spre pildă, merg vertiginos către orăşenizare: şi-au pierdut complet folclorul, înlocuindu-l cu romanţele patefonului. Costumele străbune aici nu se mai află, iar obiceiurile par nici să fi fost. În unele locuri se găsesc saloane de dans. Doar satele de munte, cu cele de la câmpie – mai ales ale mocanilor – au scăpat, datorită izolării ori ocupaţiei păstoreşti care nu le-a îngăduit să se orăşenizeze” Folklor din Râmnicul-Sărat (vol. I, 1933).

Vintileasca este unul dintre satele din care iubitorul de autentic nu va pleca dezamăgit. Dimpotrivă! Sunt încă mocani care ţin la portul strămoşesc, călăuziţi de cuvintele: ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul! Ori de câte ori am poposit în Depresiunea Între Râmnice, am găsit munteni dornici să-mi arate frumuseţea vechilor costume. Anul trecut, împreună cu Aurel Şelaru (un împătimit al Văii Râmnicului) am cercetat portul Anei Maftei, o copilă de unsperzece ani, mândră de costumul ţesut de mătuşa de la Neculele, mătuşă care din pricina vederii slabe nu mai creează asemenea bijuterii etnografice. Zilele trecute, am fotografiat-o pe Aniela Colniceanu, o mocăncuţă de clasa întâi, purtătoarea unui costum de pe vremea străbunicii…

La Vintileasca, faţa pământului e neregulată, nu găseşti uşor loc de clădit. De aceea, fiecare locuitor aşează casa cum poate şi unde poate, fără să urmeze o anume rânduială: o casă e mai sus, alta mai jos, una pe culme, alta pe coastă, alta chiar în fundul văii sau în vreun pârâu, după cum se întâmplă. Cu alte cuvinte, casele sunt risipite şi rămâne împrejur loc larg pentru pometuri, păşune sau chiar pentru arătură.

O veste bună pentru amatorii de urcat pe Râmnic: s-a asfaltat drumul până la Jitia de Sus, până în dreptul casei fostului primar, Neculai Noapteş. Ni se promite un pod peste Râmnic la Jitia de Sus, spre Mănăstirea Poiana Mărului. Acest pod ar pune în valoare această veche vatră a sihăstriei româneşti şi ar închide un circuit turistic pe Valea Râmnicului şi Valea Slănicului, Bisoca fiind astfel mult mai accesibilă dinspre satele din bazinul superior al Râmnicului, precum Jitia şi Vintileasca.

 

Geografia pitorească a României

Puţini sunt elevii râmniceni care ştiu cine şi de ce a scris ROMÂNIA PITOREASCĂ. În ciuda calităţii lor de elevi ai Colegiului „Al. Vlahuţă”, adolescenţii ignoră personalitatea scriitorului. De aceea, m-am gândit că n-ar fi rău să scriu ceva despre ROMÂNIA PITOREASCĂ şi despre autorul său, cu atât mai mult cu cât de curând am drumeţit pe urmele sale, în Munţii Vrancei.

În martie 1898, Vlahuţă adresează învăţătorilor un apel în care îi roagă să-l ajute să întocmească o „Geografie pitorească a României”: „Ministerul de culte mi-a dat însărcinarea să fac această carte, ca re va fi intitulată «Geografia pitorească a României». La cine-aş putea să mă adresez mai bine pentru a strânge toate luminile, pe care le cere o lucrare aşa de grea şi de însemnată, decât dumneavoastră? În călătoriile pe care le voi face în ţară am să văd locuri frumoase şi vrednice de descris. Dar frumuseţile acestea ascund comori de legende; câmpiile şi munţii, pădurile şi izvoarele noastre au fost martore atâtor drame istorice, atâtor lupte crâncene şi-atâtor nepieritoare izbânzi ale celui mai blând, mai rezistent şi mai viteaz popor de pe pământ […]”. Pentru că sentimentul patriotic „a cam slăbit de ceva timp”, Vlahuţă sugerează dascălilor (re)deşteptarea acestuia: „O mare datorie a dumneavoastră, şi-a noastră a tuturora, este de a căuta să deşteptăm în cei care vin după noi iubirea de ţară. Nespus de rodnică şi de înălţătoare este legătura aceasta sfântă, dragostea aceasta adâncă «de moşie şi de neam»”.
Învăţătorii trebuiau să comunice: I. O mică descriere a regiunii în care se aflau; II. Ce poziţii frumoase sau locuri istorice sau mănăstiri, băi, ruine etc se găsesc prin împrejurimi; III. Pe scurt legenda sau credinţele populare legate de acestea; IV. Izvoarele de bogăţie, ocupaţiile, traiul şi portul ţăranilor de acolo. În sfârşit „tot ce veţi crede dumneavoastră că ne-ar fi de folos pentru a putea întrupa în această carte fiinţa vie şi întreagă a mândrei noastre ţări”.
„Domnilor învăţători, germanul are o vorbă: «Klein, aber mein» (mic, dar al meu). Frumoasă şi plină de învăţăminte e vorba aceasta în gura unui popor. Ce tari ne-am simţi, ce uniţi am merge şi ce departe am ajunge, dacă am avea şi noi această dragoste adâncă şi religioasă de tot ce e al nostru, dacă ne-am aşterne mai cu inimă pe muncă şi ne-am sili cu toţii laolaltă să dezvoltăm şi să sporim bunurile pe care le avem, dacă, în loc de a admira numai ce e străin şi a găsi pururi că «găina vecinului e mai grasă», ne-am îngriji s-o hrănim mai bine pe-a noastră şi s-o îngrăşăm!… ”.
În continuare, autorul ROMÂNIEI PITOREŞTI scoate în evidenţă rolul regelui Carol I, „glorios şi înţelept, care-a ştiut să scoată la lumină bărbăţia şi vitalitatea neamului nostru şi să-i arate înalta lui chemare aici în Orient”.
Aşadar, la 40 de ani, Al. Vlahuţă cheamă la mobilizarea energiilor creatoare ale întregii învăţătorimi române: „O grijă de căpetenie e să lucrăm cu toţii la deşteptarea şi întărirea conştiinţei noastre naţionale. Spre aceasta mai ales va ţinti cartea «Geografia pitorească a României» pentru a cărei bun sfârşit am crezut necesar să fac apel la preţioasele dumneavoastră lumini”.

Unde publică Al. Vlahuţă acest îndemn? În Revista ilustrată enciclopedică «Gazeta Săteanului», binecunoscută râmnicenilor întrucât între 1884 şi 1897 a apărut la Râmnicu Sărat. Ulterior, între 1897 şi 1904, a apărut la Bucureşti. Directorul, proprietarul şi fondatorul gazetei era Constantin C. Datculescu.
Prin bunăvoinţa doamnei Nicoleta Leu, originară din Bălţaţi (Valea Râmnicului), am intrat în posesia revistei, colecţia anului al XV-lea (5 februarie 1898 – 5 februarie 1899). Este vorba de o donaţie pentru care îi mulţumesc şi pe această cale.

E o duminică de brumar, mohorâtă şi liniştită, dar nu prea friguroasă. Urc la Bisoca, pe urmele lui Vlahuţă. De la Recea, fac stânga, spre apus. Mă interesează un cătun aşezat sub Vf. Dosului Rău, ce depăşeşte cu vreo sută mia de metri, Coita. Chiar dacă denumirea nu mai există oficial, oamenii tot aşa-i spun. Alerg la volanul bătrânei mele Dacii printre copacii auriţi de culorile toamnei. De fapt, auriul s-a cam dus, e vremea ruginiului. Unde începe drumul spre Schitul Găvanu opresc, las maşina şi-o apuc la picior pe un drum tăiat în gresii. E un drum cocoţat deasupra Văii Găvanului, din care, spre apus, se vede mănăstirea. Nu mi-am propus s-ajung la schit. Fac cale-ntoarsă în Coita şi cu ajutorul unui flăcău de 13 ani regăsesc locul în care-am lăsat maşina. Are părinţii plecaţi în Italia, iar şcoala la care învaţă e tocmai la Gura Bădicului, în comuna Mânzăleşti. Îmi spune că face o oră până acolo. Mă urc la volan şi-o apuc la vale, pe Slănic, iar la Podu Muncii fac stânga spre Câmpulungeanca şi Mărgăriteşti, iar de aici spre casă, în târg.


Schitul Găvanu

MILCOVIA şi meleagurile noastre

Revista regională de studii „Milcovia” publică în Nr. 12, anul VII, seria a III-a, (ian.-iun. 2011) articolul „Pe râmnic în sus…”. Astfel, rezultatele cercetărilor mele în bazinul superior al Râmnicului nu rămân fără ecou. Fondată de geograful Nicolae Al. Rădulescu în 1930, Milcovia s-a dorit şi a fost o revistă de studii, care a scos la iveală „colţul nostru de ţară unde se întâlnesc hotarele Moldovei, Transilvaniei şi Munteniei, Ţinutul Milcovului, adică al Putnei şi al Râmnicului”. „Milcovia” a trăit şapte ani (1930-1936), a editat şapte volume, a dat la iveală studii care au şi astăzi o mare valoare ştiinţifică. Aici au colaborat Simion Mehedinţi, Iorgu Iordan, Ion Pillat, Marin Simionescu-Râmniceanu. „Oricine s-ar încumeta să scrie ceva serios despre acest ţinut, va trebui, cu necesitate, să studieze colecţia „Milcoviei”, scriu redactorii în primul număr al seriei a III-a, apărut în decembrie 2005. Această serie nouă are un colegiu director în fruntea căruia se află academicianul Valeriu Cotea, autoritatea numărul unu în vinuri, originar de pe Valea Putnei, de la Vidra.
„Voim să capacităm în paginile acestei publicaţii toate preocupările ştiinţifice şi creatoare ale acestui ţinut, fără a exclude şi colaborări de pe alte meleaguri. Revista va promova respectul pentru tradiţie, va fi un document pentru toate timpurile şi un sprijin pentru ziua de mâine, va proiecta acest ţinut în contextele naţional şi european” (Redacţia).

BISERICA BORDEŞTILOR ÎN „DILEMA VECHE”

„DILEMA VECHE”, cea mai prestigioasă revistă culturală a momentului, îmi publică în ediţia din 27 octombrie, la rubrica „S.O.S. Provincia”, o fotografie cu interiorul bisericii brâncoveneşti de la Bordeşti, o aşezare de pe Valea Râmnei, aflată la nord de oraşul Râmnicu Sărat. Mai mult, autoarea articolului, Anca Brătuleanu, semnalează unul dintre blogurile mele, MELEAGURI RÂMNICENE. Profesor dr. arhitect Anca Brătuleanu îndrumă Proiectul moNUmente UITATE ce-şi propune realizarea unei arhive cu imagini şi informaţii despre reşedinţele nobiliare extraurbane din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi aducerea acestor monumente în atenţia publicului, în speranţa că destinul lor va fi deturnat şi ele vor fi salvate de la ruină şi uitare.

Despre alt blog personal, RETRO-RÂMNIC, doamna profesor-arhitect spune că „Blogul face toţi banii. Iar comentariile dvs despre arhitectură sunt remarcabile! Şi despre cea veche şi despre cea nouă. Vă felicit! Asta înseamnă o minte bine structurată, dar şi ceva cunoştinţe, nu puţine. Şi mult bun simt, adică ceva din ce în ce mai rar”.
În urma dialogului purtat, am aflat că Anca Brătuleanu este nepoata învăţătorului Ion Enescu din Râmnicu Sărat, autorului primului manual de geografie al judeţului Râmnicu Sărat (1904), reeditat pe toată perioada primei jumătăţi a veacului trecut.

PLAI RÂMNICEAN, primul număr

Luna august a adus râmnicenilor Anuarul Asociaţiei „Plai râmnicean”. O mai veche dorinţă a iubitorilor Văii Râmnicului, acest anuar reuneşte munca mai multor cotrobăitori ai cotloanelor râului cu obârşia în Munţii Furu.
Rupt în două de o nedreaptă reformă administrativă, Plaiul Râmnicului a rămas până astăzi puţin cunoscut, cercetat şi – mai ales – promovat. Poate tocmai de aceea, acest ţinut sălbatic atrage pe cel ce are răbdare să meargă încet pe valea sărată, să scormonească fundul râpelor în căutarea unor vieţuitoare de altădată, să urce pe câte-o măgură de unde să-şi rotească de jur-împrejur privirea, să admire portul străvechi al oamenilor de la munte şi arhitectura tradiţională ori să intre cu sfială într-unul dintre schiturile medievale înşirate de-a lungul văii.
Pe noi, cei de la „PLAI RÂMNICEAN”, Valea Râmnicului ne ispiteşte în orice anotimp. Găsim cu uşurinţă motive pentru a urca la obârşiile râului, în satele adăpostite în ulucul depresionar subcarpatic, acolo unde mocanii sunt întotdeauna bucuroşi de oaspeţi şi unde ochiul neastâmpărat al iubitorului de natură află aspecte nebănuite.
Anuarul pe care-l aveţi în mână nu este o lucrare ştiinţifică, nici o monografie, ci o mărturie că în primăvara anului trecut, câţiva entuziaşti s-au întâlnit într-un sat de munte şi au pus bazele unei asociaţii care să (re)aducă la lumină unele chipuri mai puţin cunoscute ale geografiei Râmnicului Sărat. Este o primă publicaţie pentru care le mulţumim celor ce ne-au fost alături, ne-au înţeles, ne-au creditat şi ne-au răbdat. Îi aşteptăm lângă noi pe toţi cei dornici să guste din frumuseţile Văii Râmnicului, partizani ai ideii de redeşteptare a patriotismului local. Să nu uităm spusele geografului Simion Mehedinţi: „Cele mai bune ceasuri din viaţă sunt cele închinate neamului din care te-ai născut”.
Că suntem, în această împreună-lucrare, mai puţini decât am fi năzuit? Dacă ne credem unii altora, atunci să răspundem împăcaţi, cu vorbele bătrânului Iancu Văcărescu: „La fapta bună / Puţini s-adună / Mult pot puţinii / Buni împreună…”.
Anuarul n-ar fi apărut fără sprijinul prietenului Sorin Cîrjan, un împătimit al văii care, ori de câte ori urcă pe Râmnic, nu uită să mă ia alături de el. Pentru asta îi mulţumesc în numele redactorilor: Marian Găloiu (Dumitreşti), Aurel Şelaru (Bordeşti), Sorin Pantelimon (Jitia).
Ne onorează că anuarul a fost solicitat, printre alţii, de câţiva bucureşteni precum: Constantin Mazilu (urmaşul familiilor Mazilu şi Lupescu din Râmnicu Sărat), Simina Dragomirescu (urmaşă a lui Menelas Chircu) şi Simona Mehedinţi (nepoata lui Simion Mehedinţi). Anuarul este dedicat lui Simion Mehedinţi, geograful care a urcat şi pe Râmnic până la Neculele, în copaia dintre Munţii Vrancei şi dealurile subcarpatice interne, acolo unde-ţi poţi roti privirea şi aşteptând să dispară cu totul soarele (cum spune Al. Odobescu), nu te mai poţi sătura de „asemenea privelişti, ce nouă, orăşenilor, ne este dat arareori a le vedea”.

Legenda imaginilor:

Coperta I: Lacul de la Vintileasca (cel mai înalt sat din Vrancea), vedere spre abruptul carpatic. Foto: R. T. Chirac

Coperta IV. Flavia, fecioară de mocan râmnicean din Vintileasca, în costum tradiţional. Foto: R. T. Chirac

PE VALEA MUNTIORU, ÎN MUNŢII FURU

Coloana de apă sclipeşte în semiîntunericul creat de vegetaţia bogată a văii. Suntem într-o spintecătură din Munţii Furu, între Muntele Pietrii şi Coama Purcelul, o vale îngustă ce pleacă de sub vârful Muntioru, de sub care izvorăşte şi Milcovul. Suntem la câteva ceasuri după miezul zilei, sub un soare copleşitor de solstiţiu. De la firul de iarbă până la acele pinilor avântaţi spre văzduh, liniştea acoperă întreg peisajul. Doar autocamioanele de la exploatarea forestieră rup echilibrul natural, gâfâind sub greutatea buştenilor, umplându-ne de praf şi agasându-ne cu zgomotul.

Cascada Muntioru modelează gresiile paleogene ale Furului, muntele prelungit spre exterior din curbura vrânceană, acolo unde mişcările de înălţare a scoarţei nu şi-au spus ultimul cuvânt. Apa curge împotriva înclinării straturilor geologice, prăvălindu-se de la câţiva metri într-o bulboană tulbure, numită de geografi marmită de eroziune, împresurată de plante iubitoare de umiditate. Câteva trunchiuri căzute completează peisajul.

Scara 1:50 000

În aval, praguri mai mici conduc apele Muntiorului spre Sărăţel, afluent pe stânga al Râmnicului. În spatele cascadei, roca sedimentară terţiară s-a înnegrit şi s-a acoperit de muşchi.

Am ajuns aici graţia prietenilor de la Asociaţia „Plai râmnicean”, Aurel Şelaru şi Marian Găloiu, doi scormonitori ai văii sărate a Râmnicului, iubitori de natură şi de oameni. Localnicul Sorin Pantelimon, istoric, ne-a însoţit în periplul nostru. A fost o zi câştigată, o zi la înălţime la propriu şi la figurat, departe de vacarmul oraşelor noastre învăluite-n praful răsăritului.

PE DEALURILE BUDEI

Ieri, pe dealurile din împrejurimile oraşului am făcut-o pe fotograful de wildlife. Am ieşit puţin să mă dezmorţesc şi-am apucat-o spre Valea Salciei, fundătura de la obârşia Câlnăului. Nu mai fusesem de mult, de când meseria de ziarist mă ducea în văgăunile vechiului ţinut râmnicean, în căutarea unor subiecte pentru fotoreportaje.

Buda – Valea Salciei, harta topografică, scara 1:100 000

După câteva zile răcoroase, profit de o duminică însorită şi urmez itinerariul Râmnic – Topliceni – Buda – Valea Salciei. În satul din urmă se ajunge din Buda pe un drum pietruit care urcă Dealul Ţurcanului, apoi coboară în „fundătură”. Imediat ajung la vechea casă în stil neoromânesc a boieroaicei Eliza Petrescu, ce adăposteşte azi Primăria şi Poliţia. Pe-aici s-au perindat odinioară sute de musafiri, cucoana Eliza primind medici, revizori şcolari, pretori, ofiţeri. Menelas Chircu era un obişnuit al moşiei. În prezent, deşi imobilul este destul de decrepit, ochiul atent descoperă câteva detalii caracteristice manierei în care se construiau aceste case în epoca interbelică.

Fac cale-ntoarsă şi opresc pe marginea drumului lângă un copac înflorit de jur-împrejurul căruia zumzăie albinele. Un bâzâit de tonalitate joasă-mi pătrunde adânc în urechi, semn că albinele şi bondarii trudesc din greu la polenizare. Cu o trepidaţie energică, un bondar vibrează, scutură şi eliberează pulberea aurie. Ameţit de miros, iau câteva cadre cu prolificii polenizatori, printre care şi un fluture cu aripi vărgate.

Fluturele Coada rândunicii (lat. Iphiclides podalirius), denumire dată de prelungirea în formă de coadă pe aripile posterioare.

Câţiva paşi pe pajişte, apoi o iau din loc şi opresc între Valea Salciei şi Buda, unde fotografiez universul vieţuitoarelor mărunte. Mă apropii de un ochi de apă şi descopăr câteva berze. Încerc să nu le sperii şi mă îndrept în direcţia lor. Cu o seară înainte tocmai citisem despre fotografierea păsărilor în Delta Dunării şi mi-am zis că – uite – mi se oferă şansa s-o fac pe fotograful de wildlife. Deşi nu dispun de aparatura recomandată în astfel de situaţii, am zis că nu strică să încerc să iau câteva cadre. Cu o focală de 250 mm (insuficient, profesioniştii recomandă 400-500 mm) surprind păsările la sol şi în zbor. Setez aparatul să lucreze în rafală şi… încep vânătoarea. E dificil pentru că trebuie să urmăresc pasărea în zbor. Acasă aveam să mă conving că unele imagini sunt neclare. Fotografiez cu prioritate de diafragmă (5,6), pentru a obţine un timp de expunere scurt. Lumina e bună, însă fundalul nu e cel mai fericit. După puţin timp, berzele dispar din câmpul vizual şi, în timp ce mă îndrept spre maşină, descopăr în iarbă o codobatură albă. O iau de la nivelul ei. „Colaborează” mai bine ca berzele, deşi nu ştiu dacă iuţeala cu care zboară mi-ar putea permite să prind una în zbor. Mă mulţumesc cu câteva imagini luate la sol.

Berzele sunt pasări greoaie, care bat din aripi foarte rar. Tehnica lor de zbor se aseamană cu a deltaplanului, adică găsesc o „termică” de aer cald, ascensionar şi iau altitudine purtate de acesta. Când sunt mulţumite de înălţimea la care au ajuns, de deplasează pe orizontală printr-o planare lină.

Pe drumul de întoarcere, fac o ultimă escală la intrarea în Deduleşti, pe malul Râmnicului, unde imortalizez un păianjen în mijlocul pânzei.

Pe seară, intru în oraşul prăfuit din marginea câmpiei, mulţumit de o jumătate de zi petrecută pe dealuri, în compania bondarilor, fluturilor, furnicilor, berzelor, codobaturilor, păianjenilor… Toate în decor de prier.

„NE TREBUIE UN DRUM ÎN MUNŢI!” (O. Moşescu, 1931)

În conferinţa de presă ţinută la data de 3 martie a.c., l-am întrebat pe primarul Viorel Holban ce noutăţi are în privinţa Asociaţiei Intercomunitare „Slam Râmnic” ce grupează localităţile din amonte de municipiul nostru (Topliceni, Buda, Dumitreşti, Chiojdeni, Jitia, Vintileasca şi Bisoca), o asociaţie ce-şi propune dezvoltarea turismului şi implicit a infrastructurii pe Valea Râmnicului.

„S-a făcut o strategie de dezvoltare a zonei şi a avut loc o licitaţie pentru un acord cadru, am scos un pachet de proiecte printre care şi acesta ce vizează dezvoltarea turistică pe Valea Râmnicului, până la Vintileasca. Licitaţia a avut loc în noiembrie anul trecut, s-au semnat documentele, au trecut la treabă. Deci, se vor face proiecte pentru reabilitarea drumului de la Râmnicu Sărat până la Vintileasca. În afară de asta, se vor aduce bani prin acest proiect comun pe această asociaţie de dezvoltare intercomunitară pentru turism, dar în primul rând vizăm rezolvarea drumului de acces, pentru că – aţi văzut – până la Vintileasca cred că-ţi rupi maşina-n două dacă mergi cu peste 40-50 km/oră. Rezolvând această problemă, cu siguranţă această zonă va înflori pentru că este o zonă frumoasă, este o zonă în care nu s-a dezvoltat turismul şi în care măsurătorile de aer dovedesc că avem o atmosferă ozonată, mai bună chiar decât la Soveja ori la Breaza”, a declarat edilul-şef.