Posts Tagged ‘Pietrele Fetei’

Hai-hui prin Depresiunea Neculelor

30 Iunie 2010

Cireşar, 29. Sunt pe un drum de ţară, la Tănăsari, un sat risipit din Depresiunea Neculelor, pe povârnişul de răsărit al Munţilor Furu, în comuna Vintileasca. De sub umbra ierburilor se aud greierii, cântăreţii neobosiţi ai zilelor de vară. De o parte şi de alta, pajişti înflorite, însufleţite de ploile din ultima perioadă care, pe lângă binefaceri, duc şi la apariţia unor fenomene geomorfologice actuale prea puţin dorite de oamenii locului. Relieful evoluează rapid sub influenţa marelui volum de apă scurs pe versanţi, iar consecinţele nu se lasă prea mult aşteptate. Dinamica peisajului geomorfologic face ca în unele locuri carosabilul s-o ia la vale, autorităţile neavând, deocamdată, altă soluţie decât să instaleze indicatoare cu „ocolire” şi „drum îngustat”.

Tănăsari, comuna Vintileasca, jud. Vrancea

Depresiunea Neculele, scara 1:50 000

Ici şi acolo, printre florile de iunie, câte o casă marchează prezenţa mocanului. Satul e cuibărit între Culmea Pietrii (1300 m), Măgura (825 m) şi Măgura cu Tisele (825 m). La nord se învecinează cu satul Neculele, iar la sus cu satul Măgura. O apuc spre nord, spre Pietrele Fetei, pe un drum tăiat de câteva pâraie repezi de munte. Arareori mă încrucişez cu vreun localnic, pe care-l întreb despre una, despre alta. Bătrânii calcă apăsat, altfel decât cei de la şes; par să nu se grăbească niciodată. Au casele acoperite cu şindrilă şi pridvoarele traforate, semn că lemnul e la mare preţ pe aceste meleaguri. Ca să sari un gard, te ajuţi de un fel de tălpici care-ţi uşurează efortul.
La Pietrele Fetei ajung dinspre răsărit, printre mestecenii pe care, de fiecare dată, în orice anotimp (mai ales toamna), îmi place să-i fotografiez. Lângă pietre paşte calmă o vacă, iar în curtea proprietarului terenului pe care se găsesc bolovanii de gresie se joacă odraslele sale. De aici, perspectiva se deschide spre Neculele, Bahnele şi Poiana Stoichii, satele din partea de miazănoapte a depresiunii, dar şi spre Dealul Bisoca, la miazăzi.

Neculele, satul după care a fost denumită depresiunea

Se apropie seara şi trebuie să mă întorc la maşina lăsată în centru comunei, lângă Primărie. De aici, ajung în câteva minute la lac unde, ca de fiecare dată, opresc şi fac o serie de fotografii. Şi aici sunt câţiva mesteceni, din ce în ce mai puţini din păcate. Îmi place să imortalizez lacul pe fundalul munţilor de la miazănoapte, acoperiţi acum de nori ameninţători de ploaie.

Poiana Negari, Dealu Sării, Jitia; vedere spre vest

La venire, până să ajung la Vintileasca, am urcat în Poiana Negari la Dealu Sării (Jitia), de unde se poate cuprinde cu privirea o bună parte din Depresiunea Neculele (Între Râmnice). Şi tot până să ajung la Vintileasca, Poliţia română a avut grijă să-şi dovedească zelul, amendându-mă pentru că, la Jitia de Sus, nu purtam centura de siguranţă. Aşadar, aveţi grijă, dacă treceţi prin zonă şi nimeriţi în ziua când Poliţia română are plan de amenzi, purtaţi centura de siguranţă. În caz contrar, două vajnice poliţiste vă vor uşura buzunarele.

Râmnicul la Chiojdeni

Deci, cu excepţia episodului neplăcut al amenzii, 29 cireşar a fost o zi câştigată, în care am redescoperit geografia sălbatică a văii sărate cu obârşia în Munţii Furu, de la cotul Carpaţilor. Nu voi obosi niciodată să urc până sus, acolo unde îmi pot roti de jur-împrejur privirea, între abruptul carpatic şi dealurile ce închis spre răsărit copaia Neculelor, acolo unde tihna nu-mi va fi tulburată decât de un behăit, un muget ori cântecul vreunui greiere toropit de soarele verii.

Râmnicul la Buda

Anunțuri

PIETRELE FETEI

3 Martie 2010


În satul Neculele din comuna Vintileasca, nu departe de povârnişul carpatic, se găsesc PIETRELE FETEI, despre care gândirea creatoare populară a urzit o legendă cu uriaşi în care se atribuie trăsături umane unor fenomene naturale. În realitate, bolovanii situaţi la mică distanţă de povârnişul carpatic sunt martori montani rezultaţi în urma eroziunii, numiţi de geologi „klippe” (stâncă abruptă, în germană). Legenda PIETRELOR FETEI o puteţi citi în postarea anterioară.
În epoca interbelică, Al. I. Zamfirescu a fotografiat mocanii neculeni la „Pietrele Fetei”. Grupul din prim-plan este mai numeros decât cel din planul al doilea. În timp ce unii şed în faţa stâncii, alţii – mai tineri – s-au cocoţat pe ea. O singură femeie se remarcă printre bărbaţii gătiţi ca de sărbătoare.
În planul secund, câţiva ţărani au braţele ridicate parcă pentru a fi mai vizibili.
Fundalul este dominat de abruptul montan ce închide spre apus Depresiunea Neculele sau „Între Râmnice” cum era cunoscută odinioară.

Fotograful a urmărit să surprindă mocanii în mijlocul naturii locului, la limita dintre dealurile subcarpatice şi Carpaţii Curburii, într-un sat de munte învăluit într-o legendă povestită de Al. Vlahuţă în „România pitorească”.
„Aşezat în zarişte largă şi-n miros de flori”, satul Neculele (denumirea i se trage de la boierii Neculeşti) a făcut parte până în 1930 din comuna Jitia din judeţul Râmnicu Sărat. Din 1968, satul aparţine judeţului Vrancea.

DIN LEGENDELE RÂMNICULUI

1 Martie 2010

Gândirea creatoare populară atribuie deseori trăsături umane forţelor şi formelor naturale. Este vorba de antropomorfism, concepţie care se regăseşte în legendele despre Pietrele Fetei şi Pietrele Mâţei din bazinul superior al râului Râmnic. Protagoniştii sunt nişte uriaşi care, înaintea oamenilor, ar fi vieţuit în aceste ţinuturi. Relaţiile şi acţiunile, comportamentele şi afectele uriaşilor seamănă cu cele ale oamenilor. Aceste închipuiri populare care, din cele mai vechi timpuri, vorbesc despre originea reliefului de la obârşia Râmnicului, conturează o veritabilă geografie spirituală râmniceană, aflată în strânsă legătură cu ţinuturile Vrancei şi ale Buzăului, acolo unde, altădată, se întâlneau fruntariile celor trei ţări române.

Iată legenda PIETRELOR FETEI, povestită de Al. Vlahuţă

Iaca acolo şedeau şi se jucau, odată, doi copii de uriaş – o fată şi un băiat, şi căutând încoace, pe plaiul Niculelor, au făcut rămăşag între ei : care-o zvârli mai departe, şi-au luat fiecare câte-o stâncă din ţancul muntelui, cum am lua noi o pietricică, şi a aruncat întâi băiatul, şi piatra lui… uite-o lângă râpă, iar când a zvârlit fata, a zbârnâit stânca-n văzduh ca scăpată din praştie, şi tocmai a căzut ; şi-atunci băiatul, de necaz c-a rămas de ruşine, s-a repezit de sus şi numai o dată a izbit cu baltagu-n piatră şi-a despicat-o în două, cum o vedeţi, iar fata s-a pus pe un râs, de au clocotit văile şi codrii până-n coclaurile Vrancei. Astea erau pe vremea «Jidovilor», care păşeau pe munţi ca pe muşuroaie şi uscau râurile dintr-o sorbitură… ! Ce lume-o fi fost pe atunci, că cică tot aşa un copil de uriaş, purtându-se pe meleagurile astea, a găsit într-o vale un sat de-ale noastre şi l-a strâns cu case cu tot în poala cămăşuţii, şi-a dat fuga la mă-sa, bucuros : «uite mamă ce-am găsit eu». Şi mă-sa, plecându-se pe micile gângănii ce furnicau în poala ţâncului, s-a uitat cu luare aminte şi i-a spus : du-i la loc, dragul mamii, că ăştia-s oameni, şi ei or să stăpânească pământul.