PE DEALURILE BUDEI

Ieri, pe dealurile din împrejurimile oraşului am făcut-o pe fotograful de wildlife. Am ieşit puţin să mă dezmorţesc şi-am apucat-o spre Valea Salciei, fundătura de la obârşia Câlnăului. Nu mai fusesem de mult, de când meseria de ziarist mă ducea în văgăunile vechiului ţinut râmnicean, în căutarea unor subiecte pentru fotoreportaje.

Buda – Valea Salciei, harta topografică, scara 1:100 000

După câteva zile răcoroase, profit de o duminică însorită şi urmez itinerariul Râmnic – Topliceni – Buda – Valea Salciei. În satul din urmă se ajunge din Buda pe un drum pietruit care urcă Dealul Ţurcanului, apoi coboară în „fundătură”. Imediat ajung la vechea casă în stil neoromânesc a boieroaicei Eliza Petrescu, ce adăposteşte azi Primăria şi Poliţia. Pe-aici s-au perindat odinioară sute de musafiri, cucoana Eliza primind medici, revizori şcolari, pretori, ofiţeri. Menelas Chircu era un obişnuit al moşiei. În prezent, deşi imobilul este destul de decrepit, ochiul atent descoperă câteva detalii caracteristice manierei în care se construiau aceste case în epoca interbelică.

Fac cale-ntoarsă şi opresc pe marginea drumului lângă un copac înflorit de jur-împrejurul căruia zumzăie albinele. Un bâzâit de tonalitate joasă-mi pătrunde adânc în urechi, semn că albinele şi bondarii trudesc din greu la polenizare. Cu o trepidaţie energică, un bondar vibrează, scutură şi eliberează pulberea aurie. Ameţit de miros, iau câteva cadre cu prolificii polenizatori, printre care şi un fluture cu aripi vărgate.

Fluturele Coada rândunicii (lat. Iphiclides podalirius), denumire dată de prelungirea în formă de coadă pe aripile posterioare.

Câţiva paşi pe pajişte, apoi o iau din loc şi opresc între Valea Salciei şi Buda, unde fotografiez universul vieţuitoarelor mărunte. Mă apropii de un ochi de apă şi descopăr câteva berze. Încerc să nu le sperii şi mă îndrept în direcţia lor. Cu o seară înainte tocmai citisem despre fotografierea păsărilor în Delta Dunării şi mi-am zis că – uite – mi se oferă şansa s-o fac pe fotograful de wildlife. Deşi nu dispun de aparatura recomandată în astfel de situaţii, am zis că nu strică să încerc să iau câteva cadre. Cu o focală de 250 mm (insuficient, profesioniştii recomandă 400-500 mm) surprind păsările la sol şi în zbor. Setez aparatul să lucreze în rafală şi… încep vânătoarea. E dificil pentru că trebuie să urmăresc pasărea în zbor. Acasă aveam să mă conving că unele imagini sunt neclare. Fotografiez cu prioritate de diafragmă (5,6), pentru a obţine un timp de expunere scurt. Lumina e bună, însă fundalul nu e cel mai fericit. După puţin timp, berzele dispar din câmpul vizual şi, în timp ce mă îndrept spre maşină, descopăr în iarbă o codobatură albă. O iau de la nivelul ei. „Colaborează” mai bine ca berzele, deşi nu ştiu dacă iuţeala cu care zboară mi-ar putea permite să prind una în zbor. Mă mulţumesc cu câteva imagini luate la sol.

Berzele sunt pasări greoaie, care bat din aripi foarte rar. Tehnica lor de zbor se aseamană cu a deltaplanului, adică găsesc o „termică” de aer cald, ascensionar şi iau altitudine purtate de acesta. Când sunt mulţumite de înălţimea la care au ajuns, de deplasează pe orizontală printr-o planare lină.

Pe drumul de întoarcere, fac o ultimă escală la intrarea în Deduleşti, pe malul Râmnicului, unde imortalizez un păianjen în mijlocul pânzei.

Pe seară, intru în oraşul prăfuit din marginea câmpiei, mulţumit de o jumătate de zi petrecută pe dealuri, în compania bondarilor, fluturilor, furnicilor, berzelor, codobaturilor, păianjenilor… Toate în decor de prier.

ÎN EXCURSIE CU BOIERUL CHIRCU

Boierul Chircu era îndrăgostit de natură. Prefera peisajele de la obârşia Râmnicului, dealurile strâns legate de munţi şi depresiunile populate din cele mai vechi timpuri. Cunoştea ca nimeni altul satele cuibărite în Depresiunea Neculele ori în Depresiunea Dumitreşti. Culmile, coastele, văile şi potecile judeţului de la curbura Carpaţilor erau bătute an de an de boier, însoţit de o mulţime de prieteni.

„Numai cine a făcut o excursie cu boierul Menelas Chircu îşi poate da seama de felul cum se organizează şi cum se porneşte la drum. Era un desăvârşit organizator. Prevedea totul. Nu-i lipsea nimic la drum şi conducea prietenii prin locurile cele mai frumoase. Tot ce avea punea la dispoziţia tuturor.” (T. Baciu – O viaţă aleasă, Bucureşti, 1942)
Plecau din oraş, pe firul apei spre amonte, pe cai mici de munte, obişnuiţi cu drumurile grele. Prima oprire era la Buda, unde Chircu avea o casă. „A doua zi, în răsăritul soarelui, în cântecul privighetorilor, în murmurul apei râului Râmnic, se făcea echiparea. Frumoasă echipare! Unul cerea să i se dea cutare cal, o doamnă că o strâng cizmele, altul nu ştie să încalece şi câte de felul acestora. Până nu era toată lumea gata, boierul Menelas nu se suia călare.”(id.)

Familia Chircu

Al doilea popas era la Jitia, unde excursioniştii vizitau schitul Poiana Mărului, Pietrele Fetei de la Neculele, Vintileasca şi Stejicu. Se făcea aprovizionarea în vederea drumeţiei pe Muntele Furu, de unde izvorăşte Râmnicul. Nopţile le petreceau sub cerul liber. Boierul intra în vorbă cu ţăranii întâlniţi în cale, stătea la sfat cu fruntaşii satelor, moşneni care nu-şi uitaseră spiţa boierească. Bădia Chircu urmărea cu deosebită atenţie arhitectura populară ţărănească cu cerdac sculptat, portul distins, totdeauna armonios, icoanele, velinţele, troiţele, uneltele, crucile de piatră de pe marginea drumului, poezia şi cântecele populare.
La întoarcere, drumeţii trăgeau la Conu Alecu, la Dumitreşti, unde luau prânzul şi erau trataţi cu o dulceaţă aromată de zmeură, un pahar de apă rece de izvor şi o cafea „taifas”. Cucoana Eugenia şi Conu Alexandru se bucurau să-l primească pe Chircu, alături de care călătoriseră de-a lungul şi de-a latul judeţului Râmnic, împreună cu vilegiaturişti ca Alexandru Vlahuţă, Gala Galaction, Nicolae Grigorescu, Barbu Şt. Delavrancea.

După popasul de la Dumitreşti, grupul „se îndrepta spre Buda, unde o zi şi o noapte toţi se odihneau, ca apoi să pornească spre Valea Sălciei, la doamna Eliza Petrescu, de unde nu se putea pleca decât cu mare greutate după două-trei zile de şedere. Cine n-a fost la Valea Sălciei? Cine a încercat să treacă pe valea Câlnăului, să nu oprească pe la conacul Elizei Petrescu, unde să fie ospătat şi bine primit? Care prefect, care pretor, care medic, care revizor şcolar, care ofiţer de jandarmi în inspecţiile ce aveau să facă în partea locului n-au fost oaspeţii acestei curţi?”(id.)
De la Valea Sălciei, excursioniştii coborau pe Câlnău, spre conacul Cucoanei Mariţa Popescu din cătunul Valea lui Lalu, comuna Pardoşi. Cine era Mariţa Popescu, aflăm de la acelaşi Teodor Baciu, biograful lui Menelas Chircu. Era sora fostului primar al Râmnicului, „cel cântat şi preamărit în revista «Bravos Râmnic», Vasile Cristoforeanu”.
„Ultima etapă era refacerea de două-trei zile în Buda, după care se pornea în legănatul cailor şi joaca mânjilor, spre Râmnic.”(id.) Astfel se încheia o drumeţie prin ţinutul râmnicean, aşezat între culmile domoale ale Furului şi apele tulburi ale Siretului, la cotul Carpaţilor, pe „şleaul cel mare al drumurilor”, la hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească.

Râmnicul în bazinul mijlociu