E seară, e cald… Ies din oraş pentru o tură scurtă cu bicicleta. Mă îndrept spre răsărit, unde, la câţiva kilometri Obidiţii marchează linia orizontului. Lumina cade pieziş, din spate, umbrele copacilor de pe marginea şoselei lungindu-se pe asfalt şi pe terenurile cu tulpini retezate ale miriştilor. Pedalez uşor, în coborâre spre valea Râmnicului, cu privirea aţintită spre nemărginirea câmpiei. Opresc lângă un ciulin singuratic de pe marginea drumului. Încălzit de lumina asfinţitului şi profilat pe un cer de azur, scaietele se arată fotogenic. Frunzele ofilite de pârlitura soarelui de gustar s-au răsucit, iar florile şi-au pierdut rumeneala. Nelipsiţi, păianjenii stepei au înhăţat în ţesăturile lor câteva muşte, pentru cină. În ciuda ţepilor, câteva cochilii albe cu dungi negre trădează prezenţa unor bourei retraşi în căsuţele lor spiralate.
Plec mai departe spre Obidiţi, traversez podul pe sub care Râmnicul curge leneş, ca în zilele de sfârşit de vară, fac dreapta spre Rubla şi, înainte de a intra în satul cu denumire de monedă rusească, fac un popas. Soarele coborâse de câteva minute sub linia orizontului, după dealurile ce mărginesc oraşul spre apus. Iau câteva cadre cu cerul vopsit în culori calde de lumina asfinţitului, încalec pe bicicletă şi-mi continui drumul, ocolind râul pe la sud, în dreptul Cotului Răboiului.
Soarele e la chindii când trec linia ferată şi intru în Bălţaţi, unde opresc să salut un prieten, după care-mi văd de drumul spre casă.
MELEAGURI RÂMNICENE 