Îndreptaţi-vă privirea spre drumurile necunoscute ale satelor

„Îndreptaţi-vă privirea spre drumurile necunoscute ale satelor. Dar să nu idealizaţi nimic, să scrieţi aievea despre oameni şi locuri. Reportaje. Reportaje adevărate… De câteva zile, de când am poposit aici, am pus în cuvinte nemeşteşugite culoarea, cântecul şi pitorescul din această mirifică vale a Râmnicului”. (Gala Galaction)

Iarna s-a dus, zăpezile s-au topit şi constat că n-am mai fotografiat de mult. Am fost cam leneş din acest punct de vedere. Tocmai de aceea abia aştept să dea colţu ierbii, să ies la vânătoare de imagini, pe dealurile din împrejurimile oraşului ori mai departe, unde mă vor duce drumurile acestei primăveri. De ceva vreme, am şters oraşul de pe lista subiectelor fotografice. De ce? Mă simt din ce în ce mai străin în acest Râmnic murdar, abulic, întunecat şi manelizat, unde am epuizat (aproape) orice subiect foto. Nici de scris despre el nu-mi prea arde. Geografia umană a urbei pare lovită de sterilitate socială şi nu de puţine ori am sentimentul că trăiesc în mijlocul unei populaţii vegetative, fără conştiinţă istorică, atomizată social. Viaţa merge în gol, fără perspective, cu speranţe hrănite de idealuri deşarte.

Dacă nu fotografiez, nu înseamnă că am devenit indiferent la peisajul înconjurător. Nu. Doar că mă doare să văd că efortul de a rezolva, a soluţiona, de a dialoga ajunge la derizoriu. Râmnicul s-a umplut de paraziţi, câini vagabonzi, şarlatani. Şi praf, mult praf, ridicat în văzduh de vântul de la răsărit. O plimbare de-a lungul străzilor Victoriei şi Tudor Vladimirescu oripilează trecătorul prin aiureala arhitecturală şi socială, prin improvizaţiile şi murdăria caracteristice. Belaliu şi puturos, neiubit şi plicticos, oraşul nu dă semne că şi-ar reveni. Dimpotrivă, se cufundă din ce în ce mai mult în mlaştina puturoasă a mahalalei, unde iluziile mor rotindu-se perpetuu într-un „cerc barbar şi fără sentiment” (G. Bacovia).

Dar, să lăsăm oraşul ce-şi refuză calitatea de destinaţie fotografică şi să vedem ce putem fotografia în această primăvară. Prispa subcarpatică piemontană, clădită din pietrişuri şi nisipuri, străbătută de unda sărată a Râmnicului, acoperită de păduri de stejar, acoperă o paletă largă de subiecte fotogenice. Mai sus, valea se strânge, iar în copaia Dumitreştilor puteţi fotografia relieful degradat de torenţi şi alunecări. Şi mai sus, dincolo de strâmtura anticlinală subcarpatică, în ulucul Neculelor, fotografii de peisaj se simt în elementul lor. Lacul de la Vintileasca, Piatra Mâţei de la Jitia de Sus, Pietrele Fetei de la Neculele, Sarea Roşie (pe Sărăţel), Dealul Măgura, Cascada Muntioru sunt tot atâtea subiecte demne de a fi luate în vizor. Nu o dată m-am bucurat de generozitatea acestor locuri de la obârşia râului Râmnic.

DEPRESIUNEA BISOCA-NECULELE

Morfologia peisajului de la obârşia Râmnicului este strâns legată de evoluţia reţelei hidrografice şi de tectonica regiunii. În spatele priveliştii Văii Râmnicului stă geologia ţinuturilor subcarpatice, mulţimea de pietre peste care şerpuieşte râul cu izvoarele în Munţii Furu. Sub munte, acolo unde s-au cuibărit din cele mai vechi timpuri aşezări ca Bisoca, Jitia, Vintileasca, Neculele, rocile de vârstă paleogenă încalecă peste cele mai tinere, de vârstă miocenă.

Depresiunea subcarpatică „Între Râmnice” (Bisoca-Neculele), cu fundamentul alcătuit din roci moi aşezate într-o largă zonă sinclinală pericarpatică intens cutată, face legătura spre nord cu depresiunea Vrancei, geologul Ştefan Mateescu demonstrând în perioada interbelică legătura morfologică dintre cele două depresiuni. „Aici s-a găsit cel dintâi pod-terasă înaltă, care a permis racordarea cu Vrancea”, spune N. Al. Rădulescu în „Vrancea – geografie fizică şi umană” (ediţia a II-a, Ed. Terra, Focşani, 2005). Ştefan Mateescu foloseşte pentru depresiune denumirea de Bisoca-Jitia, în timp ce N. Al. Rădulescu preferă denumirea de Bisoca-Neculele, deoarece Neculele fac legătura evidentă cu Vrancea. Podul-terasă amintit de geograful N. Al. Rădulescu ar fi rezultat în urma nivelării depresiunii de un curs de apă longitudinal. Situat între Palanca la nord şi Pârâul de sub Stejic la sud, l-am văzut anul trecut, la Bahnele, prilej cu care am remarcat netezimea acestui vechi petic de terasă (768m), suspendat la 150m deasupra Palancăi şi 250m deasupra Râmnicului. Mi-aduc aminte că de aici am făcut câteva fotografii cătunului Poiana Stoichii, situat la nord, spre Nereju. Şi tot de aici am coborât spre un schit cu hramul „Sf. Ioan Evanghelistul”, aflat în construcţie.

Cătunul Poiana Stoichii văzut de pe terasa aluvială de la Dealul Podu

Aşadar – susţine acelaşi N. Al. Rădulescu – legătura cu Vrancea ar fi dată de această terasă înaltă ce indică o veche legătură hidrografică între ele, legătură ruptă de timpuriu, întrucât eroziunea a avut suficientă vreme să imprime acestei subdepresiuni un caracter deosebit faţă de Vrancea.

Conglomerat

Din punct de vedere petrografic însă, Depresiunea Între Râmnice nu se deosebeşte prea tare de Vrancea. Ca şi în depresiunea situată la nord, „după culmile de gresie de la apus, urmează ulucul cel mare de sigă (argilă), cu piatra de var (aşa pare la prima vedere, în realitate e un ghips alburiu, pe care femeile îl ard şi spoiesc cu el pereţii caselor), cu lespezi fărâmicioase (marna) şi cu lut (altceva decât loessul de la câmp care se numeşte şi el tot lut)” (S. Mehedinţi).

Gresie + sare

Geologia Depresiunii Între Râmnice, scara 1:100 000

Depresiunea Bisoca-Neculele este închisă spre răsărit de o culme pericarpatică înaltă, alcătuită din Dealurile Bisoca, Ulmuşoru, Roşu ş.a., alcătuite din roci dure ca gresii, calcare, conglomerate şi tuf dacitic. Gresiile sunt „de toate felurile, de la cea «mălăiaţă», cu care gospodinele freacă şiştarul de muls vacile, putineiul de bătut laptele şi cofele de brad, făcându-le ca noi, până la gresia deasă şi tare, pentru ascuţitul toporului, securii, cuţitelor şi chiar a coasei” (S. Mehedinţi). Din punct de vedere tectonic, culmea pericarpatică este străbătută de o dislocaţie în lungul căreia apar numeroase masive de sare, iar zona pericarpatică încalecă peste zona subcarpatică. Relieful pe sare poate fi cercetat de drumeţul curios pe Valea Sărăţelului (afluent pe stânga al Râmnicului), la „Sarea Roşie”, unde o alunecare de teren a scos la iveală sâmburii de sare. De la limita dintre comunele Jitia şi Vintileasca, pe lângă un mic lac brăzdat de raţe, o apucaţi spre sud, traversaţi Podul Mândru şi după câteva sute de metri ajungeţi deasupra Sărăţelului. Mai multe despre relieful pe sare din acest loc puteţi afla de aici.

Sare – Valea Sărăţelului

Râmnicul la Jitia de Sus (Piatra Mâţei)

Deci, dacă vă place să scormoniţi fundul râpelor în căutarea fosilelor ori să ciocăniţi stâncile să vedeţi cât sunt de tari, dacă vreţi să înţelegeţi procesele care transformă morfologia Văii Râmnicului sau tectonica regiunii, nu ezitaţi să urcaţi dincolo de dealurile înalte care închid Depresiunea Între Râmnice, această replică sudică a Depresiunii Vrancea.