CULTUL DATINEI

Cu înviorările vorbelor sale în minte, mergeam peste două zile să ţin o conferinţă la Râmnicu Sărat. Când am intrat, sala era o feerie multicoloră. Doamnele şi domnişoarele erau în costum naţional. cele mai multe în costumul ţinutului râmnicean. Ce m-a uimit e că mulţi dintre intelectuali – avocaţi, ofiţeri, studenţi – erau şi ei îmbrăcaţi ţărăneşte. Nu în costume de contrafacere carnavalescă, ci în straie ţărăneşti adevărate. Minunea mi-a fost lămurită cu mândrie: „În localitate există o veche societate pentru cultivarea jocurilor naţionale CHINDIA, întemeiată şi condusă de un bogătaş, d. Menelas Chircu, prietenul lui Vlahuţă şi colecţionar de tablouri între care locul întâi îl ocupă Grigorescu şi Luchian. L-am văzut apoi pe acest simpatic bătrân săltând în fruntea horelor cu o vioiciune care întrecea pe a celor doi flăcăi ai săi, ce dădeau căciula pe sprânceană şi băteau parchetul cu opinca. Dar în seara aceea înflăcărată de culori şi ritmuri, am înţeles un lucru: ce extraordinară influenţă educativă exercită acolo amintirea lui Grigorescu şi prezenţa tablourilor lui. O doamnă, Paulina Gheorghescu, care purta cu maiestate costumul ţărăncilor lui, mi-a lămurit cum îşi alegea Grigorescu acest costum de pe plaiurile Râmnicului. Râmnicenii se recunosc în opera marelui pictor şi siluetele care se înturnau în horă păreau în adevăr desprinse din pânzele vizionarului.  Priveam sărbătoarea de culori şi înţelegeam că această surprinzătoare CHINDIE îşi are obârşia în câteva tablouri ale lui Grigorescu din casa primitoare a domnului Chircu. Era opera lui postumă şi vie.

Mocancă din Vintileasca la Fetivalul din Poiana Negari (Jitia / Dealu Sării), 11 august 2013

Clasa noastră cultă, înstrăinată până la război, îşi caută rădăcinile româneşti, se românizează. Fenomenul e mult mai întins decât aceste două, trei constatări de proces-verbal. Şi el nu vine fără adânci satisfacţii pentru noi, care îl visăm şi propagăm”.

Nichifor Crainic, „Cuvântul”, 15 ianuarie 1925

„Brâul de la Jitia”, vechi joc de pe Valea Râmnicului

ÎN EXCURSIE CU BOIERUL CHIRCU

Boierul Chircu era îndrăgostit de natură. Prefera peisajele de la obârşia Râmnicului, dealurile strâns legate de munţi şi depresiunile populate din cele mai vechi timpuri. Cunoştea ca nimeni altul satele cuibărite în Depresiunea Neculele ori în Depresiunea Dumitreşti. Culmile, coastele, văile şi potecile judeţului de la curbura Carpaţilor erau bătute an de an de boier, însoţit de o mulţime de prieteni.

„Numai cine a făcut o excursie cu boierul Menelas Chircu îşi poate da seama de felul cum se organizează şi cum se porneşte la drum. Era un desăvârşit organizator. Prevedea totul. Nu-i lipsea nimic la drum şi conducea prietenii prin locurile cele mai frumoase. Tot ce avea punea la dispoziţia tuturor.” (T. Baciu – O viaţă aleasă, Bucureşti, 1942)
Plecau din oraş, pe firul apei spre amonte, pe cai mici de munte, obişnuiţi cu drumurile grele. Prima oprire era la Buda, unde Chircu avea o casă. „A doua zi, în răsăritul soarelui, în cântecul privighetorilor, în murmurul apei râului Râmnic, se făcea echiparea. Frumoasă echipare! Unul cerea să i se dea cutare cal, o doamnă că o strâng cizmele, altul nu ştie să încalece şi câte de felul acestora. Până nu era toată lumea gata, boierul Menelas nu se suia călare.”(id.)

Familia Chircu

Al doilea popas era la Jitia, unde excursioniştii vizitau schitul Poiana Mărului, Pietrele Fetei de la Neculele, Vintileasca şi Stejicu. Se făcea aprovizionarea în vederea drumeţiei pe Muntele Furu, de unde izvorăşte Râmnicul. Nopţile le petreceau sub cerul liber. Boierul intra în vorbă cu ţăranii întâlniţi în cale, stătea la sfat cu fruntaşii satelor, moşneni care nu-şi uitaseră spiţa boierească. Bădia Chircu urmărea cu deosebită atenţie arhitectura populară ţărănească cu cerdac sculptat, portul distins, totdeauna armonios, icoanele, velinţele, troiţele, uneltele, crucile de piatră de pe marginea drumului, poezia şi cântecele populare.
La întoarcere, drumeţii trăgeau la Conu Alecu, la Dumitreşti, unde luau prânzul şi erau trataţi cu o dulceaţă aromată de zmeură, un pahar de apă rece de izvor şi o cafea „taifas”. Cucoana Eugenia şi Conu Alexandru se bucurau să-l primească pe Chircu, alături de care călătoriseră de-a lungul şi de-a latul judeţului Râmnic, împreună cu vilegiaturişti ca Alexandru Vlahuţă, Gala Galaction, Nicolae Grigorescu, Barbu Şt. Delavrancea.

După popasul de la Dumitreşti, grupul „se îndrepta spre Buda, unde o zi şi o noapte toţi se odihneau, ca apoi să pornească spre Valea Sălciei, la doamna Eliza Petrescu, de unde nu se putea pleca decât cu mare greutate după două-trei zile de şedere. Cine n-a fost la Valea Sălciei? Cine a încercat să treacă pe valea Câlnăului, să nu oprească pe la conacul Elizei Petrescu, unde să fie ospătat şi bine primit? Care prefect, care pretor, care medic, care revizor şcolar, care ofiţer de jandarmi în inspecţiile ce aveau să facă în partea locului n-au fost oaspeţii acestei curţi?”(id.)
De la Valea Sălciei, excursioniştii coborau pe Câlnău, spre conacul Cucoanei Mariţa Popescu din cătunul Valea lui Lalu, comuna Pardoşi. Cine era Mariţa Popescu, aflăm de la acelaşi Teodor Baciu, biograful lui Menelas Chircu. Era sora fostului primar al Râmnicului, „cel cântat şi preamărit în revista «Bravos Râmnic», Vasile Cristoforeanu”.
„Ultima etapă era refacerea de două-trei zile în Buda, după care se pornea în legănatul cailor şi joaca mânjilor, spre Râmnic.”(id.) Astfel se încheia o drumeţie prin ţinutul râmnicean, aşezat între culmile domoale ale Furului şi apele tulburi ale Siretului, la cotul Carpaţilor, pe „şleaul cel mare al drumurilor”, la hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească.

Râmnicul în bazinul mijlociu