MARGINE DE ŢARĂ

Mi-a picat în mână o broşură cu MODERNIZAREA INFRASTRUCTURII DE ACCES LA ZONELE TURISTICE CU POTENŢIAL DEMONSTRAT ALE JUDEŢULUI BUZĂU. Este vorba de un proiect desfăşurat în cadrul Programului Operaţional Regional 2007-2013, beneficiind de sprijinul Uniunii Europene. Se vor moderniza aproape 60 km de drumuri judeţene ce vor asigura legătura spre zona cu cel mai mare potenţial turistic din judeţ. Proiectul cuprinde: DJ 203C, DN 1B – Pietroasele (3,30 km); DJ 203G, DN 1B – Merei – Sărata Monteoru (5,10 km); DJ 203G, DN 10 – Tisău – Haleş – Ciolanu – Nifon (13, 50 km); DJ 205 – Pietroasele – Merei – Verneşti (19, 45 km); DJ 100, DN 10 – Verneşti – Grăjdana – Tisău (15, 64 km), Aleea Sărata Monteoru (900 m).
În continuare, broşura prezintă zonele turistice cu „potenţial demonstrat” (care au fost criteriile de apreciere?) din judeţ. Printre aceste zone, Pietroasele, Sărata Monteoru, Centrul de agrement de la Poiana Pinului, Mănăstirea Ciolanu, Vulcanii Noroioşi, Muzeul Chihlimbarului de la Coţi etc.
Despre partea de nord-est a judeţului, nimic! Balta Albă, bisericile monument istoric de pe Valea Râmnicului, Bisoca, Mănăstirea Poiana Mărului nu există pentru mai-marii judeţului. Sau, poate, aceste atracţii nu au „potenţial demonstrat”. Cine şi când trebuie să demonstreze potenţialul acestor zone? Situată pe graniţa judeţelor Buzău şi Vrancea, Valea Râmnicului (cursurile mijlociu şi superior) a fost văduvită de infrastructură, cuvântul „modernizare” fiind străin acestor meleaguri. Oricine urcă spre satele cuibărite la obârşia Râmnicului sesizează dificultatea deplasării. „Ne trebuie un drum în munţi”, spunea Octavian Moşescu în urmă cu 80 de ani. În acele timpuri, trebuia să treci de multe ori prin vad ca să ajungi pe tărâmul de la poalele Carpaţilor. Drumul s-a realizat, podurile s-au construit, dar timpul şi-a spus cuvântul, în prezent accesul pe Valea Râmnicului făcându-se cu greutate. Turiştii se feresc să urce spre Jitia, Vintileasca, Bisoca, din această pricină.

Râmnicul la Jitia de Sus, iarna; acuarelă de R. T. Chirac

Proiectele de modernizare a infrastructurii ocolesc Valea Râmnicului, în general teritoriul fostului judeţ Râmnicu Sărat. Consiliile judeţene ale celor două judeţe care împart Valea Râmnicului ignoră zonele periferice, refuzând să recunoască potenţialul turistic al acestora. Cum se poate explica absenţa totală a Bisocii în broşura sus-amintită? Multe poduri de pe Râmnic arată jalnic, au cratere în carosabil şi parapete lipsă, punând în pericol siguranţa circulaţiei auto şi pietonale. În timp de podurile peste Milcov sunt noi-nouţe, cele de peste Râmnic sunt adevărate relicve de la mijlocul veacului trecut, cel de la Dumitreşti (cel mai vechi) uimind trecătorii prin rezistenţa sa nemaiîntâlnită. Refacerea infrastructurii se impune cu atât mai mult cu cât bazinul Râmnicului este recunoscut pentru dinamica reliefului şi mişcările neotectonice. De asemenea, să nu uităm că ne găsim în cea mai activă regiune seismică din România, unde mişcările de înălţare nu şi-au spus încă ultimul cuvânt.
Consiliul Judeţean Vrancea a uitat de comunele Dumitreşti, Chiojdeni, Jitia şi Vintileasca, aşa cum Consiliul Judeţean Buzău a uitat de comunele Topliceni, Buda, Bisoca. Marginea de ţară – cum era cunoscută odinioară această zonă – a rămas şi astăzi uitată şi abandonată.

Paradoxal, rămânerea în urmă a aşezărilor de pe malurile Râmnicului comportă şi un aspect pozitiv, în sensul conservării naturii sălbatice a locurilor. Aici nu s-a întâmplat ce s-a întâmplat pe Valea Putnei, la Lepşa bunăoară, unde vechiul sat de lângă schit a devenit azi o babilonie agro-turistică, înţesată de vilele îmbogăţiţilor tranziţiei. Bătrâna Vrance, „stâlpul cel vechi al ţării”, nu mai poate fi aflată decât pe ici, pe acolo, prin cotloane ştiute doar de oamenii locului. „De Vrancea modernă, cu munţi fără păduri, cu sate fără sănătate şi cu suflete tulburate nu mă lasă inima să vă spun”, declara Simion Mehedinţi cu mai bine de 70 de ani în urmă. Oare ce ar spune geograful văzând babilonia de azi de la Lepşa? Cu toate acestea, întreţinerea corespunzătoare a drumului de pe Valea Râmnicului ar asigura iubitorului de natură şi etnografie un acces în siguranţă spre satele uitate de la izvoarele Râmnicului, cu nimic mai prejos decât cele de la obârşia Putnei ori de pe Valea Buzăului. Ni se promite un pod peste Râmnic la Jitia de Sus, spre Mănăstirea Poiana Mărului. Acest pod ar pune în valoare această veche vatră a sihăstriei româneşti şi ar închide un circuit turistic pe Valea Râmnicului şi Valea Slănicului, Bisoca fiind astfel mult mai accesibilă dinspre satele din bazinul superior al Râmnicului.

DUMITREŞTII DE IERI

Am descoperit în Marian Găloiu un veritabil fieldworker, adică un cercetător de teren dedicat ţinuturilor natale, un dumitreştean aplecat asupra trecutului acestui colţ de ţară, mult încercat de-a lungul istoriei. Într-o vreme în care – aşa cum spunea Simion Mehedinţi – „nepoţii nu mai cunosc nimic din vremea bunicilor”, iar trecutul se destramă atât de repede, Marian Găloiu luptă pentru protejarea patrimoniului local de orice agresiune exterioară. De la „Ursul de la Plai” (Al. I. Zamfirescu) la Căpitanul Nae Constantinescu, de la calea ferată ce urca pe Valea Râmnicului la „Drumul Sării”, de la podul peste Râmnic la şcoala de băieţi, cartea descrie realitatea de altădată a celei mai mari aşezări rurale de pe Valea Râmnicului Sărat, cuibărită între dealurile curburii carpatice, la hotarul celor două vechi principate româneşti. O undă de regret transpare din lucrarea dumitreşteanului convins că, întocmai ca nobleţea, trecutul obligă. Dumitreştii de azi au pierdut ceva din savoarea celor de ieri. Puţini mai ştiu azi cum a fost traiul bunilor şi străbunilor noştri. Graţie autorului cărţii de faţă, căruia oamenii Văii Râmnicului îi sunt cu siguranţă recunoscători, putem descoperi Dumitreştii de altădată.