Posts Tagged ‘Vintileasca’

CULTUL DATINEI

12 August 2013

Cu înviorările vorbelor sale în minte, mergeam peste două zile să ţin o conferinţă la Râmnicu Sărat. Când am intrat, sala era o feerie multicoloră. Doamnele şi domnişoarele erau în costum naţional. cele mai multe în costumul ţinutului râmnicean. Ce m-a uimit e că mulţi dintre intelectuali – avocaţi, ofiţeri, studenţi – erau şi ei îmbrăcaţi ţărăneşte. Nu în costume de contrafacere carnavalescă, ci în straie ţărăneşti adevărate. Minunea mi-a fost lămurită cu mândrie: „În localitate există o veche societate pentru cultivarea jocurilor naţionale CHINDIA, întemeiată şi condusă de un bogătaş, d. Menelas Chircu, prietenul lui Vlahuţă şi colecţionar de tablouri între care locul întâi îl ocupă Grigorescu şi Luchian. L-am văzut apoi pe acest simpatic bătrân săltând în fruntea horelor cu o vioiciune care întrecea pe a celor doi flăcăi ai săi, ce dădeau căciula pe sprânceană şi băteau parchetul cu opinca. Dar în seara aceea înflăcărată de culori şi ritmuri, am înţeles un lucru: ce extraordinară influenţă educativă exercită acolo amintirea lui Grigorescu şi prezenţa tablourilor lui. O doamnă, Paulina Gheorghescu, care purta cu maiestate costumul ţărăncilor lui, mi-a lămurit cum îşi alegea Grigorescu acest costum de pe plaiurile Râmnicului. Râmnicenii se recunosc în opera marelui pictor şi siluetele care se înturnau în horă păreau în adevăr desprinse din pânzele vizionarului.  Priveam sărbătoarea de culori şi înţelegeam că această surprinzătoare CHINDIE îşi are obârşia în câteva tablouri ale lui Grigorescu din casa primitoare a domnului Chircu. Era opera lui postumă şi vie.

IMG_4213

Mocancă din Vintileasca la Fetivalul din Poiana Negari (Jitia / Dealu Sării), 11 august 2013

Clasa noastră cultă, înstrăinată până la război, îşi caută rădăcinile româneşti, se românizează. Fenomenul e mult mai întins decât aceste două, trei constatări de proces-verbal. Şi el nu vine fără adânci satisfacţii pentru noi, care îl visăm şi propagăm”.

Nichifor Crainic, „Cuvântul”, 15 ianuarie 1925

IMG_4224

„Brâul de la Jitia”, vechi joc de pe Valea Râmnicului

Anunțuri

POIANA STOICHII

24 Iunie 2013

E miezul zilei de Rusalii, iar soarele amiezii mă „ucide” pe malul lacului de la Vintileasca, unde au loc un spectacol folcloric şi un bâlci ce-adună lume din toate satele mocăneşti, ba chiar şi de la şes. Lume multă, maşini asemenea, micii sfârâie pe grătare, iar berea curge-n valuri. Fete şi flăcăi în port naţional aşteaptă să urce pe scena amenajată lângă lac. Din păcate, lumina cade vertical, dând umbre tăioase pe figură, fiind nepotrivită pentru portrete. Risc şi iau câteva cadre, ca să nu spun c-am venit degeaba până aici.

IMG_3061

Mocance pe malul lacului de la Vintileasca

După vreun ceas, arşiţa mă goneşte spre nord, spre pădure. N-am ajuns niciodată la Poiana Stoichii şi mă gândesc să-mi îndrept paşii spre cel mai izolat cătun din comună, electrificat doar cu vreo opt ani în urmă. Situat la obârşia Râmnicelului (afluent pe stânga al Râmnicului), Poiana Stoichii e mai aproape de Milcov decât de Râmnic. Las maşina lângă indicatorul de terminare a localităţii Vintileasca şi mă afund în pădure, pe drumul spre Nereju. După zgomotul îndurat la lac, nu pot decât să mă bucur de pacea şi taina codrilor de la obârşiile Râmnicului, unde viaţa măruntă se strecoară până pe  marginea drumului. Gâze cu aripi străvezii se încrucişează cu fluturi cu aripioare albastre, galbene şi roşii, ce joacă pe deasupra ierbii dese, cu miresme calde. O rădaşcă zbârnăie-n văzduh, iar un bondar întunecat se-nvârte de jur-împrejurul meu.

IMG_3077

IMG_3080

IMG_3081

IMG_3087

IMG_3100

IMG_3106

IMG_3110

IMG_3127

Povârnişul carpatic văzut dinspre Poiana Stoichii

IMG_3139

IMG_3113

IMG_3143

27.03, Bahnele-1

Vipia arde în continuare, dar coniferele filtrează lumina soarelui de iunie. Spre miazăzi, se-adună negura, însoţită de tunete, semn că la Bisoca s-a dezlănţuit urgia. Ne picură un nor, dar nu întra-atât încât să ne îngrijoreze. Ajungem în sfârşit în sat. Pajişti de o parte şi de alta, câteva gospodării risipite pe versant, deschidere spre povârnişul carpatic, absenţa totală a oamenilor. Cum spuneam cu alt prilej, nu voi osteni nicicând să bat drumurile Neculelor, să-mi umplu plămânii cu mireasma florilor de munte, acolo unde tihna nu-mi va fi tulburată decât de un behăit, un muget ori cântecul vreunui greier toropit de soarele verii.

Spre miazănoapte începe Vrancea. Se văd poienile nerejenilor, mocanii despre care a scris Dimitrie Gusti în epoca interbelică, în urma unor cercetări de teren începute în 1927 şi reluate după 11 ani, în 1938. În Poiana Stoichii n-am văzut decât un bătrân ce-şi vedea liniştit de grădinăi. Nicio maşină, nicio cârciumă, nicio biserică.

IMG_3165

Vedere spre Nereju

Am făcut cale-ntoarsă, hotărât să revin în această poiană binecuvântată, ascunsă în desişul pădurii de brazi, dincolo de Bahne, în pragul Vrancei istorice, de sub care-şi trag seva câteva pâraie tributare Râmnicelului. La mai puţin de 70 de kilometri de oraş, Poiana Stoichii e un punct obligatoriu de oprire pentru orice amator de viaţă sălbatică, dornic să evadeze (măcar puţin) din praful şi otrava etosului orăşenesc.

IMG_3189

Râmnicul la Dumitreşti

VINTILEASCA

30 Octombrie 2012

Finalul de brumărel mi-a dat ghes să urc din nou pe firul apei Râmnicului, în căutarea peisajelor şi oamenilor de la munte care par că vor să pună o oarecare distanţă între ei şi poporul de la şes, cum spune Alecu Russo în vremurile când era închis între zidurile mănăstirii Soveja.  N-am mai fost de ceva vreme în bazinul superior al râului cu obârşia în Munţii Furu, modelaţi în roci sedimentare, depuse în era terţiară.

Octombrie oferă în dealurile subcarpatice o desfătare cromatică demnă de paleta unui peisagist înzestrat. Odinioară aici şi-au încercat penelul Nicolae Grigorescu şi Ştefan Popescu. O pădure prefăcută în tonuri de galben şi roşu nu poate scăpa unui împătimit de frumuseţea naturii sălbatice. Puneţi mâna pe un aparat de fotografiat şi porniţi la drum. Surprindeţi peisajul scăldat în lumina de după-amiază, lumină ce dă o plastică sculpturală şi maximum de relief imaginii pe care o veţi obţine.

Evadaţi din oraş şi îndreptaţi-vă paşii spre colinele de sub munte. De la cea dintâi frunză îngălbenită şi până la ultimele clipe dinaintea iernii, când pădurea se dezgoleşte aproape complet, trăiţi momente pline de culoarea, lumina, savoarea şi parfumul sezonului autumnal.

Dacă vă place să scormoniţi fundul râpelor în căutarea fosilelor ori să ciocăniţi stâncile să vedeţi cât sunt de tari, dacă vreţi să înţelegeţi procesele care transformă morfologia Văii Râmnicului sau tectonica regiunii, nu ezitaţi să urcaţi dincolo de dealurile înalte care închid Depresiunea Între Râmnice, replică sudică a Depresiunii Vrancea.

În ceea ce mă priveşte, aşa cum am mărturisit şi cu alte ocazii, în afara peisajelor sunt din ce în ce mai atras de oamenii Văii Râmnicului, de mocanii de la Jitia, Vintileasca, Neculele ori Bisoca. Încerc o cercetare de teren a unor aspecte etnografice. Dar până la propriile observaţii ca fieldworker, citesc ce a scris Ion Diaconu despre ţinutul Râmnicului: „Oamenii de acum sunt în contrast izbitor în faţa celor de ieri. Satele de podgorie, spre pildă, merg vertiginos către orăşenizare: şi-au pierdut complet folclorul, înlocuindu-l cu romanţele patefonului. Costumele străbune aici nu se mai află, iar obiceiurile par nici să fi fost. În unele locuri se găsesc saloane de dans. Doar satele de munte, cu cele de la câmpie – mai ales ale mocanilor – au scăpat, datorită izolării ori ocupaţiei păstoreşti care nu le-a îngăduit să se orăşenizeze” Folklor din Râmnicul-Sărat (vol. I, 1933).

Vintileasca este unul dintre satele din care iubitorul de autentic nu va pleca dezamăgit. Dimpotrivă! Sunt încă mocani care ţin la portul strămoşesc, călăuziţi de cuvintele: ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul! Ori de câte ori am poposit în Depresiunea Între Râmnice, am găsit munteni dornici să-mi arate frumuseţea vechilor costume. Anul trecut, împreună cu Aurel Şelaru (un împătimit al Văii Râmnicului) am cercetat portul Anei Maftei, o copilă de unsperzece ani, mândră de costumul ţesut de mătuşa de la Neculele, mătuşă care din pricina vederii slabe nu mai creează asemenea bijuterii etnografice. Zilele trecute, am fotografiat-o pe Aniela Colniceanu, o mocăncuţă de clasa întâi, purtătoarea unui costum de pe vremea străbunicii…

La Vintileasca, faţa pământului e neregulată, nu găseşti uşor loc de clădit. De aceea, fiecare locuitor aşează casa cum poate şi unde poate, fără să urmeze o anume rânduială: o casă e mai sus, alta mai jos, una pe culme, alta pe coastă, alta chiar în fundul văii sau în vreun pârâu, după cum se întâmplă. Cu alte cuvinte, casele sunt risipite şi rămâne împrejur loc larg pentru pometuri, păşune sau chiar pentru arătură.

O veste bună pentru amatorii de urcat pe Râmnic: s-a asfaltat drumul până la Jitia de Sus, până în dreptul casei fostului primar, Neculai Noapteş. Ni se promite un pod peste Râmnic la Jitia de Sus, spre Mănăstirea Poiana Mărului. Acest pod ar pune în valoare această veche vatră a sihăstriei româneşti şi ar închide un circuit turistic pe Valea Râmnicului şi Valea Slănicului, Bisoca fiind astfel mult mai accesibilă dinspre satele din bazinul superior al Râmnicului, precum Jitia şi Vintileasca.

 

DEPRESIUNEA BISOCA-NECULELE

15 Aprilie 2011

Morfologia peisajului de la obârşia Râmnicului este strâns legată de evoluţia reţelei hidrografice şi de tectonica regiunii. În spatele priveliştii Văii Râmnicului stă geologia ţinuturilor subcarpatice, mulţimea de pietre peste care şerpuieşte râul cu izvoarele în Munţii Furu. Sub munte, acolo unde s-au cuibărit din cele mai vechi timpuri aşezări ca Bisoca, Jitia, Vintileasca, Neculele, rocile de vârstă paleogenă încalecă peste cele mai tinere, de vârstă miocenă.

Depresiunea subcarpatică „Între Râmnice” (Bisoca-Neculele), cu fundamentul alcătuit din roci moi aşezate într-o largă zonă sinclinală pericarpatică intens cutată, face legătura spre nord cu depresiunea Vrancei, geologul Ştefan Mateescu demonstrând în perioada interbelică legătura morfologică dintre cele două depresiuni. „Aici s-a găsit cel dintâi pod-terasă înaltă, care a permis racordarea cu Vrancea”, spune N. Al. Rădulescu în „Vrancea – geografie fizică şi umană” (ediţia a II-a, Ed. Terra, Focşani, 2005). Ştefan Mateescu foloseşte pentru depresiune denumirea de Bisoca-Jitia, în timp ce N. Al. Rădulescu preferă denumirea de Bisoca-Neculele, deoarece Neculele fac legătura evidentă cu Vrancea. Podul-terasă amintit de geograful N. Al. Rădulescu ar fi rezultat în urma nivelării depresiunii de un curs de apă longitudinal. Situat între Palanca la nord şi Pârâul de sub Stejic la sud, l-am văzut anul trecut, la Bahnele, prilej cu care am remarcat netezimea acestui vechi petic de terasă (768m), suspendat la 150m deasupra Palancăi şi 250m deasupra Râmnicului. Mi-aduc aminte că de aici am făcut câteva fotografii cătunului Poiana Stoichii, situat la nord, spre Nereju. Şi tot de aici am coborât spre un schit cu hramul „Sf. Ioan Evanghelistul”, aflat în construcţie.


Cătunul Poiana Stoichii văzut de pe terasa aluvială de la Dealul Podu

Aşadar – susţine acelaşi N. Al. Rădulescu – legătura cu Vrancea ar fi dată de această terasă înaltă ce indică o veche legătură hidrografică între ele, legătură ruptă de timpuriu, întrucât eroziunea a avut suficientă vreme să imprime acestei subdepresiuni un caracter deosebit faţă de Vrancea.


Conglomerat

Din punct de vedere petrografic însă, Depresiunea Între Râmnice nu se deosebeşte prea tare de Vrancea. Ca şi în depresiunea situată la nord, „după culmile de gresie de la apus, urmează ulucul cel mare de sigă (argilă), cu piatra de var (aşa pare la prima vedere, în realitate e un ghips alburiu, pe care femeile îl ard şi spoiesc cu el pereţii caselor), cu lespezi fărâmicioase (marna) şi cu lut (altceva decât loessul de la câmp care se numeşte şi el tot lut)” (S. Mehedinţi).


Gresie + sare


Geologia Depresiunii Între Râmnice, scara 1:100 000

Depresiunea Bisoca-Neculele este închisă spre răsărit de o culme pericarpatică înaltă, alcătuită din Dealurile Bisoca, Ulmuşoru, Roşu ş.a., alcătuite din roci dure ca gresii, calcare, conglomerate şi tuf dacitic. Gresiile sunt „de toate felurile, de la cea «mălăiaţă», cu care gospodinele freacă şiştarul de muls vacile, putineiul de bătut laptele şi cofele de brad, făcându-le ca noi, până la gresia deasă şi tare, pentru ascuţitul toporului, securii, cuţitelor şi chiar a coasei” (S. Mehedinţi). Din punct de vedere tectonic, culmea pericarpatică este străbătută de o dislocaţie în lungul căreia apar numeroase masive de sare, iar zona pericarpatică încalecă peste zona subcarpatică. Relieful pe sare poate fi cercetat de drumeţul curios pe Valea Sărăţelului (afluent pe stânga al Râmnicului), la „Sarea Roşie”, unde o alunecare de teren a scos la iveală sâmburii de sare. De la limita dintre comunele Jitia şi Vintileasca, pe lângă un mic lac brăzdat de raţe, o apucaţi spre sud, traversaţi Podul Mândru şi după câteva sute de metri ajungeţi deasupra Sărăţelului. Mai multe despre relieful pe sare din acest loc puteţi afla de aici.


Sare – Valea Sărăţelului


Râmnicul la Jitia de Sus (Piatra Mâţei)

Deci, dacă vă place să scormoniţi fundul râpelor în căutarea fosilelor ori să ciocăniţi stâncile să vedeţi cât sunt de tari, dacă vreţi să înţelegeţi procesele care transformă morfologia Văii Râmnicului sau tectonica regiunii, nu ezitaţi să urcaţi dincolo de dealurile înalte care închid Depresiunea Între Râmnice, această replică sudică a Depresiunii Vrancea.

În aşteptarea pescarului

6 Septembrie 2010

Lacul mă aşteaptă calm, colorat în plumburiu de norii posomorâţi de septembrie adunaţi deasupra satelor de la obârşia Râmnicului, ca nişte ordii ameninţătoare. Reflectate de triunghiul de ape, grămezile vinete de nori, îndrăzneţe şi vaste, ispitesc ochiul iubitorului de frumos. La orizont, marginea norilor aproape că atinge culmile domoale ale Furului. Mă învârt de jur-împrejurul lacului, acompaniat de mugetele unor vaci din apropiere. Pe malul de apus, câţiva copii rup liniştea în jurul unui foc făcut probabil în ideea de a prepara ceva la jar. E singurul zgomot care-mi displace. În rest, mă bucur de pacea după-amiezii târzii de răpciune, de vitele care se întorc de la păşune, de broaştele ce sar în apă atunci când mă apropii. Cade asfinţitul şi la ora asta pescarii nu-şi mai aruncă undiţa în lac. Numai doi temerari rabdă în tăcere lângă un ochi de apă invadat de vegetaţie, la nord de lac, în speranţa că vreun peştişor le va împlini dorinţa de a se lăsa prins.
Câteva picături stropesc oglinda neclintită a apei, dar ploaia nu vrea să ude azi plaiurile de sus ale Neculelor, Vintileascăi, Jitiei, Bisocii ş.a. Cobor lângă malul lacului, unde un pescar a cioplit un „debarcader” minuscul, pentru a-i fi mai uşor să arunce undiţa. Chiar dacă acum nimeni nu încearcă să prindă peşte, suportul marchează prezenţa omului. E o prelungire a existenţei mocanului, deprins nu doar cu creşterea animalelor, cositul fânului şi cioplirea lemnului, ci şi cu pescuitul în aceste ape de altitudine. Poate că mâine, cu noaptea-n cap, un pescar va lua în primire acest loc şi, în tihna dimineţii de munte, va aştepta ca pluta să-i fie trasă în jos de unul dintre locuitorii lacului.
Alungit de-a lungul şoselei, lacul în care se oglindesc culmile Purcelului, Pietrii şi Stejicului este situat într-o depresiune carsto-salină, dar are apă dulce din pricină că între sarea din adâncuri şi cuveta lacustră se interpun gresii. Despre acest lac, bătrânii spun că, deşi acoperit aproape complet de vegetaţie, la un moment dat s-a adâncit brusc, fenomen pus de geologi pe seama dizolvării sării de sub pachetul de gresii. Mulţi îl ştiu drept Lacul Fără Fund. Din vecinătatea lui porneşte un fir de apă, un izvor al pârâului Cerbu, afluent pe stânga al Râmnicului.
Pentru amatorii de fotografie, lacul poate fi vizitat în orice anotimp, dar cu precădere toamna, în a doua jumătate a lui octombrie, când cei câţiva mesteceni care au mai rămas pe malurile sale îmbogăţesc paleta cromatică. Recomand fotografierea dinspre sud şi est, întrucât malul vestic este însoţit de stâlpi ce susţin un cablu. Din colţul de sud, puteţi încadra întregul lac profilat pe culmile mai sus amintite, casele mocanilor din Vintileasca îmbrăcând povârnişul muntos până la aprope o mie de metri altitudine. Vintileasca este mai înalt decât toate satele Vrancei. Dar, să nu uităm că – în ciuda aparteneţei lor la judeţul Vrancea – vintileştenii se consideră râmniceni, deci munteni, «că doar n-avem limba lată ca vrâncenii!» (ţăran din Vintileasca). Aceasta deşi în sat întâlnim onomasticul “Vrânceanu”, semn că unii mocani au origini vrâncene.

Hai-hui prin Depresiunea Neculelor

30 Iunie 2010

Cireşar, 29. Sunt pe un drum de ţară, la Tănăsari, un sat risipit din Depresiunea Neculelor, pe povârnişul de răsărit al Munţilor Furu, în comuna Vintileasca. De sub umbra ierburilor se aud greierii, cântăreţii neobosiţi ai zilelor de vară. De o parte şi de alta, pajişti înflorite, însufleţite de ploile din ultima perioadă care, pe lângă binefaceri, duc şi la apariţia unor fenomene geomorfologice actuale prea puţin dorite de oamenii locului. Relieful evoluează rapid sub influenţa marelui volum de apă scurs pe versanţi, iar consecinţele nu se lasă prea mult aşteptate. Dinamica peisajului geomorfologic face ca în unele locuri carosabilul s-o ia la vale, autorităţile neavând, deocamdată, altă soluţie decât să instaleze indicatoare cu „ocolire” şi „drum îngustat”.

Tănăsari, comuna Vintileasca, jud. Vrancea

Depresiunea Neculele, scara 1:50 000

Ici şi acolo, printre florile de iunie, câte o casă marchează prezenţa mocanului. Satul e cuibărit între Culmea Pietrii (1300 m), Măgura (825 m) şi Măgura cu Tisele (825 m). La nord se învecinează cu satul Neculele, iar la sus cu satul Măgura. O apuc spre nord, spre Pietrele Fetei, pe un drum tăiat de câteva pâraie repezi de munte. Arareori mă încrucişez cu vreun localnic, pe care-l întreb despre una, despre alta. Bătrânii calcă apăsat, altfel decât cei de la şes; par să nu se grăbească niciodată. Au casele acoperite cu şindrilă şi pridvoarele traforate, semn că lemnul e la mare preţ pe aceste meleaguri. Ca să sari un gard, te ajuţi de un fel de tălpici care-ţi uşurează efortul.
La Pietrele Fetei ajung dinspre răsărit, printre mestecenii pe care, de fiecare dată, în orice anotimp (mai ales toamna), îmi place să-i fotografiez. Lângă pietre paşte calmă o vacă, iar în curtea proprietarului terenului pe care se găsesc bolovanii de gresie se joacă odraslele sale. De aici, perspectiva se deschide spre Neculele, Bahnele şi Poiana Stoichii, satele din partea de miazănoapte a depresiunii, dar şi spre Dealul Bisoca, la miazăzi.

Neculele, satul după care a fost denumită depresiunea

Se apropie seara şi trebuie să mă întorc la maşina lăsată în centru comunei, lângă Primărie. De aici, ajung în câteva minute la lac unde, ca de fiecare dată, opresc şi fac o serie de fotografii. Şi aici sunt câţiva mesteceni, din ce în ce mai puţini din păcate. Îmi place să imortalizez lacul pe fundalul munţilor de la miazănoapte, acoperiţi acum de nori ameninţători de ploaie.

Poiana Negari, Dealu Sării, Jitia; vedere spre vest

La venire, până să ajung la Vintileasca, am urcat în Poiana Negari la Dealu Sării (Jitia), de unde se poate cuprinde cu privirea o bună parte din Depresiunea Neculele (Între Râmnice). Şi tot până să ajung la Vintileasca, Poliţia română a avut grijă să-şi dovedească zelul, amendându-mă pentru că, la Jitia de Sus, nu purtam centura de siguranţă. Aşadar, aveţi grijă, dacă treceţi prin zonă şi nimeriţi în ziua când Poliţia română are plan de amenzi, purtaţi centura de siguranţă. În caz contrar, două vajnice poliţiste vă vor uşura buzunarele.

Râmnicul la Chiojdeni

Deci, cu excepţia episodului neplăcut al amenzii, 29 cireşar a fost o zi câştigată, în care am redescoperit geografia sălbatică a văii sărate cu obârşia în Munţii Furu, de la cotul Carpaţilor. Nu voi obosi niciodată să urc până sus, acolo unde îmi pot roti de jur-împrejur privirea, între abruptul carpatic şi dealurile ce închis spre răsărit copaia Neculelor, acolo unde tihna nu-mi va fi tulburată decât de un behăit, un muget ori cântecul vreunui greiere toropit de soarele verii.

Râmnicul la Buda

ÎNTÂLNIRE LA VINTILEASCA

11 Aprilie 2010

La două săptămâni după drumeţia „geologică” din 27 martie, am urcat iar pe Râmnic, de astă dată cu gândul să întâlnesc oameni împătimiţi de valea de-a lungul căreia se înşiră aşezări ca Vintileasca, Jitia, Chiojdeni, Dumitreşti, Buda ş.a.m.d.

Neculele

Gazdă ne-a fost profesorul Costel Stanciu din Vintileasca, un râmnicean stabilit aici în urmă cu câţiva ani: „Am ajuns în Vintileasca, am văzut lacul. M-am dus pe marginea lui şi am privit. Am rămas uimit, m-a impresionat profund. Apoi am privit către munţi, spre vârfurile Piatra şi Furu şi am zis de atunci: acolo sus ar fi un loc deosebit de casă. De atunci veneam aproape mereu şi am aflat că este liber postul de educaţie fizică de la şcoala de aici. Mi-am dorit în acel timp să îmi pot face o casă aici şi să profesez în zonă. Îmi doream linişte şi să mă pot relaxa”.(Aurel Şelaru, Monitorul de Vrancea).

La 915 metri altitudine, casa profesorului Costel Stanciu este aşezată într-un loc binecuvântat, de unde se deschide o frumoasă perspectivă spre Depresiunea Neculele. Construită din lemn, seamănă cu o casă de vacanţă, dar proprietarul petrece şi iernile tot aici. Accesul este destul de dificil, recomandat fiind un automobil cu tracţiune integrală. Cu toate acestea, bătrâna mea Dacie a făcut faţă cu succes situaţiei.
Oamenii pe care i-am întâlnit sunt numai unul şi unul, iubitori de trecut şi cu spirit de aventură. Buni cunoscători ai locurilor, sunt dornici să se implice în promovarea turistică a văii Râmnicului şi în conservarea unor tradiţii locale. Unii, ca Marian Galoiu, Sorin Pantelimon, Ana Maria Bentea, Ioana Dumitrescu sunt din partea locului. Alţii, ca Aurel Şelaru, Ionuţ Bercaru, au prins drag de valea aceasta deşi locuiesc niţel mai departe. Ideea de a ne strânge undeva pe vale a fost a lui Aurel Şelaru, ziarist la Monitorul de Vrancea, un entuziast plin de energie şi drumeţ înveterat pe meleagurile râmnicene. De fapt, Aurel are gânduri mari. Împreună cu cei prezenţi pe 10 aprilie la Vintileasca, vrea să pună bazele unei asociaţii/fundaţii care să scoată din anonimat geografia sălbatică a văii Râmnicului.

Munţii Furu

Într-un fel, întâlnirea noastră a amintit timpurile de altădată, când drumeţi ca Al. Vlahuţă, Barbu Şt. Delavrancea, O. Moşescu, M. Chircu, Al. I. Zamfirescu căutau să cunoască în cele mai mici detalii colţul nostru de provincie. În memoria unor astfel de oameni, e bine să ne întâlnim periodic într-una din aşezările văii, iar de acolo să purcedem de o parte şi de alta a râului, cercetând apele, râpele, pietrele, plantele, animalele, oamenii, casele şi obiceiurile.

Vedere spre nordul Depresiunii Neculele / Între Râmnice / Jitia-Bisoca (în fundal, Stejicu Mare şi Stejicu Mic)

ÎN EXCURSIE CU BOIERUL CHIRCU

6 Martie 2010

Boierul Chircu era îndrăgostit de natură. Prefera peisajele de la obârşia Râmnicului, dealurile strâns legate de munţi şi depresiunile populate din cele mai vechi timpuri. Cunoştea ca nimeni altul satele cuibărite în Depresiunea Neculele ori în Depresiunea Dumitreşti. Culmile, coastele, văile şi potecile judeţului de la curbura Carpaţilor erau bătute an de an de boier, însoţit de o mulţime de prieteni.

„Numai cine a făcut o excursie cu boierul Menelas Chircu îşi poate da seama de felul cum se organizează şi cum se porneşte la drum. Era un desăvârşit organizator. Prevedea totul. Nu-i lipsea nimic la drum şi conducea prietenii prin locurile cele mai frumoase. Tot ce avea punea la dispoziţia tuturor.” (T. Baciu – O viaţă aleasă, Bucureşti, 1942)
Plecau din oraş, pe firul apei spre amonte, pe cai mici de munte, obişnuiţi cu drumurile grele. Prima oprire era la Buda, unde Chircu avea o casă. „A doua zi, în răsăritul soarelui, în cântecul privighetorilor, în murmurul apei râului Râmnic, se făcea echiparea. Frumoasă echipare! Unul cerea să i se dea cutare cal, o doamnă că o strâng cizmele, altul nu ştie să încalece şi câte de felul acestora. Până nu era toată lumea gata, boierul Menelas nu se suia călare.”(id.)

Familia Chircu

Al doilea popas era la Jitia, unde excursioniştii vizitau schitul Poiana Mărului, Pietrele Fetei de la Neculele, Vintileasca şi Stejicu. Se făcea aprovizionarea în vederea drumeţiei pe Muntele Furu, de unde izvorăşte Râmnicul. Nopţile le petreceau sub cerul liber. Boierul intra în vorbă cu ţăranii întâlniţi în cale, stătea la sfat cu fruntaşii satelor, moşneni care nu-şi uitaseră spiţa boierească. Bădia Chircu urmărea cu deosebită atenţie arhitectura populară ţărănească cu cerdac sculptat, portul distins, totdeauna armonios, icoanele, velinţele, troiţele, uneltele, crucile de piatră de pe marginea drumului, poezia şi cântecele populare.
La întoarcere, drumeţii trăgeau la Conu Alecu, la Dumitreşti, unde luau prânzul şi erau trataţi cu o dulceaţă aromată de zmeură, un pahar de apă rece de izvor şi o cafea „taifas”. Cucoana Eugenia şi Conu Alexandru se bucurau să-l primească pe Chircu, alături de care călătoriseră de-a lungul şi de-a latul judeţului Râmnic, împreună cu vilegiaturişti ca Alexandru Vlahuţă, Gala Galaction, Nicolae Grigorescu, Barbu Şt. Delavrancea.


După popasul de la Dumitreşti, grupul „se îndrepta spre Buda, unde o zi şi o noapte toţi se odihneau, ca apoi să pornească spre Valea Sălciei, la doamna Eliza Petrescu, de unde nu se putea pleca decât cu mare greutate după două-trei zile de şedere. Cine n-a fost la Valea Sălciei? Cine a încercat să treacă pe valea Câlnăului, să nu oprească pe la conacul Elizei Petrescu, unde să fie ospătat şi bine primit? Care prefect, care pretor, care medic, care revizor şcolar, care ofiţer de jandarmi în inspecţiile ce aveau să facă în partea locului n-au fost oaspeţii acestei curţi?”(id.)
De la Valea Sălciei, excursioniştii coborau pe Câlnău, spre conacul Cucoanei Mariţa Popescu din cătunul Valea lui Lalu, comuna Pardoşi. Cine era Mariţa Popescu, aflăm de la acelaşi Teodor Baciu, biograful lui Menelas Chircu. Era sora fostului primar al Râmnicului, „cel cântat şi preamărit în revista «Bravos Râmnic», Vasile Cristoforeanu”.
„Ultima etapă era refacerea de două-trei zile în Buda, după care se pornea în legănatul cailor şi joaca mânjilor, spre Râmnic.”(id.) Astfel se încheia o drumeţie prin ţinutul râmnicean, aşezat între culmile domoale ale Furului şi apele tulburi ale Siretului, la cotul Carpaţilor, pe „şleaul cel mare al drumurilor”, la hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească.

Râmnicul în bazinul mijlociu

PIETRELE FETEI

3 Martie 2010


În satul Neculele din comuna Vintileasca, nu departe de povârnişul carpatic, se găsesc PIETRELE FETEI, despre care gândirea creatoare populară a urzit o legendă cu uriaşi în care se atribuie trăsături umane unor fenomene naturale. În realitate, bolovanii situaţi la mică distanţă de povârnişul carpatic sunt martori montani rezultaţi în urma eroziunii, numiţi de geologi „klippe” (stâncă abruptă, în germană). Legenda PIETRELOR FETEI o puteţi citi în postarea anterioară.
În epoca interbelică, Al. I. Zamfirescu a fotografiat mocanii neculeni la „Pietrele Fetei”. Grupul din prim-plan este mai numeros decât cel din planul al doilea. În timp ce unii şed în faţa stâncii, alţii – mai tineri – s-au cocoţat pe ea. O singură femeie se remarcă printre bărbaţii gătiţi ca de sărbătoare.
În planul secund, câţiva ţărani au braţele ridicate parcă pentru a fi mai vizibili.
Fundalul este dominat de abruptul montan ce închide spre apus Depresiunea Neculele sau „Între Râmnice” cum era cunoscută odinioară.

Fotograful a urmărit să surprindă mocanii în mijlocul naturii locului, la limita dintre dealurile subcarpatice şi Carpaţii Curburii, într-un sat de munte învăluit într-o legendă povestită de Al. Vlahuţă în „România pitorească”.
„Aşezat în zarişte largă şi-n miros de flori”, satul Neculele (denumirea i se trage de la boierii Neculeşti) a făcut parte până în 1930 din comuna Jitia din judeţul Râmnicu Sărat. Din 1968, satul aparţine judeţului Vrancea.