E miezul zilei de Rusalii, iar soarele amiezii mă „ucide” pe malul lacului de la Vintileasca, unde au loc un spectacol folcloric şi un bâlci ce-adună lume din toate satele mocăneşti, ba chiar şi de la şes. Lume multă, maşini asemenea, micii sfârâie pe grătare, iar berea curge-n valuri. Fete şi flăcăi în port naţional aşteaptă să urce pe scena amenajată lângă lac. Din păcate, lumina cade vertical, dând umbre tăioase pe figură, fiind nepotrivită pentru portrete. Risc şi iau câteva cadre, ca să nu spun c-am venit degeaba până aici.
Mocance pe malul lacului de la Vintileasca
După vreun ceas, arşiţa mă goneşte spre nord, spre pădure. N-am ajuns niciodată la Poiana Stoichii şi mă gândesc să-mi îndrept paşii spre cel mai izolat cătun din comună, electrificat doar cu vreo opt ani în urmă. Situat la obârşia Râmnicelului (afluent pe stânga al Râmnicului), Poiana Stoichii e mai aproape de Milcov decât de Râmnic. Las maşina lângă indicatorul de terminare a localităţii Vintileasca şi mă afund în pădure, pe drumul spre Nereju. După zgomotul îndurat la lac, nu pot decât să mă bucur de pacea şi taina codrilor de la obârşiile Râmnicului, unde viaţa măruntă se strecoară până pe marginea drumului. Gâze cu aripi străvezii se încrucişează cu fluturi cu aripioare albastre, galbene şi roşii, ce joacă pe deasupra ierbii dese, cu miresme calde. O rădaşcă zbârnăie-n văzduh, iar un bondar întunecat se-nvârte de jur-împrejurul meu.
Povârnişul carpatic văzut dinspre Poiana Stoichii
Vipia arde în continuare, dar coniferele filtrează lumina soarelui de iunie. Spre miazăzi, se-adună negura, însoţită de tunete, semn că la Bisoca s-a dezlănţuit urgia. Ne picură un nor, dar nu întra-atât încât să ne îngrijoreze. Ajungem în sfârşit în sat. Pajişti de o parte şi de alta, câteva gospodării risipite pe versant, deschidere spre povârnişul carpatic, absenţa totală a oamenilor. Cum spuneam cu alt prilej, nu voi osteni nicicând să bat drumurile Neculelor, să-mi umplu plămânii cu mireasma florilor de munte, acolo unde tihna nu-mi va fi tulburată decât de un behăit, un muget ori cântecul vreunui greier toropit de soarele verii.
Spre miazănoapte începe Vrancea. Se văd poienile nerejenilor, mocanii despre care a scris Dimitrie Gusti în epoca interbelică, în urma unor cercetări de teren începute în 1927 şi reluate după 11 ani, în 1938. În Poiana Stoichii n-am văzut decât un bătrân ce-şi vedea liniştit de grădinăi. Nicio maşină, nicio cârciumă, nicio biserică.
Vedere spre Nereju
Am făcut cale-ntoarsă, hotărât să revin în această poiană binecuvântată, ascunsă în desişul pădurii de brazi, dincolo de Bahne, în pragul Vrancei istorice, de sub care-şi trag seva câteva pâraie tributare Râmnicelului. La mai puţin de 70 de kilometri de oraş, Poiana Stoichii e un punct obligatoriu de oprire pentru orice amator de viaţă sălbatică, dornic să evadeze (măcar puţin) din praful şi otrava etosului orăşenesc.
Râmnicul la Dumitreşti
MELEAGURI RÂMNICENE 