Posts Tagged ‘Al. Vlahuţă’

FOCURILE VII DE LA ANDREIAŞU

7 Noiembrie 2010

O zi de brumar neobişnuit de frumoasă. Mi-am zis că-i păcat să rămân acasă, în oraşul urât şi prăfuit în care cu greu mai poţi percepe frumuseţea cromaticii autumnale. Am luat-o spre nord, oprind la conacul lui Vlahuţă de la Dragosloveni, acolo unde poetul s-a stabilit în 1905, după căsătoria cu Ruxandra Gâlcă, sora prefectului de Râmnic, Nicolae Gâlcă.
Am descoperit în casă cărţi, picturi, mobile vechi. În bibliotecă, printre puţinele cărţi rămase, o ediţie franceză a „României pitoreşti”. Din pridvorul aerian gândit de arhitectul Al. Clavel, privirea lunecă departe, peste podgorii, până la Gugeştii aflaţi în buza câmpiei, acolo unde Vlahuţă îşi întâmpina oaspeţii veniţi de la Bucureşti: Caragiale, Delavrancea, Galaction. Acesta din urmă socotea potrivit ca mormântul poetului să fie la Dragosloveni, sub o troiţă ţărănească, lângă biserica din sat:
„Munţii, dealurile, ţărmii oceanului… oricât ar fi de măreţe, ca să nu ne subjuge şi să ne lege gândurile în preajma lor mai au nevoie şi de câteva slove şi de câteva icoane din povestea infinită a omului soldat, artist şi preot. Pentru acest cuvânt, când treci, acum în toamnă, pe sub dealurile cu viţă ruginită şi cu amintiri nepieritoare ale Dragoslovenilor, priveşte biserica răzleaţă şi te gândeşti, nemângâiat: Acolo s-ar fi cuvenit să fie mormântul lui Vlahuţă!”.

Mi-am continuat drumul, iar de la Focşani am luat-o spre apus, pe Valea Milcovului. Ţinta călătoriei au fost focurile vii de la Andreiaşu de Jos. Situate pe povârnişul drept al Milcovului, la sub 500 de metri înălţime, focurile jucăuşe de câţiva centimetri apar acolo unde gazele naturale ies la suprafaţă, în lungul unei fracturi a scoarţei.
La întoarcere am constatat că Valea Milcovului este un adevărat laborator geomorfologic în aer liber, alunecările, prăbuşirile, năruiturile, eroziunea diferenţială fiind la ele acasă între dealurile Răiuţ (la nord) şi Gurbănesei (la sud). Principala depresiune de pe Milcov este Mera. Se apropia înserarea când, la Broşteni, pe dreapta Milcovului, mai sus de Odobeşti, am oprit să-ntreb de stirpea Mazililor. De-aici se trage Dumitru P. Mazilu, fruntaşul ţărănist râmnicean, profesor pe vremuri la gimnaziul de băieţi de la Râmnic, întemeietorul ziarului „Lumina” (1912), adresat învăţătorilor din judeţ.
Întregul itinerariu prin vechiul ţinut râmnicean a însumat 160 km. Recomand cu căldura acestei zile de brumar drumul pe Milcov, în sus. Nu veţi avea decât de câştigat.


Milcovul la Broşteni

BORDEŞTII

30 Octombrie 2010

Bordeştii au o biserică veche la care se ajunge cu oarece dificultate, din pricina absenţei oricărui indicator în acest sens. De câţiva ani buni, biserica se renovează, iar azi mi-am amintit acest lucru. Cum tocmai îmi reparasem maşina, m-am gândit că n-ar fi rău să ies puţin în decor, pe dealurile din nordul oraşului. Am fost inspirat întrucât am găsit meşterii la lucru pe şantierul viitoarei mănăstiri. Şeful echipei mi-a furnizat câteva aspecte inedite ale muncii de restaurare şi mi-a permis să intru în interiorul bisericii, unde am luat câteva cadre. De asemenea, mi-a arătat o monografie a comunei unde am remarcat o fotografie cu Al. Vlahuţă şi N. Iorga în faţa bisericii.
Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” a fost ridicată de căpitanul Mănăilă, dregător al lui Constantin Brâncoveanu, între anii 1698-1699. Metoc al Episcopiei Buzăului de la 1742, mănăstirea este închinată la sfârşitul veacului XVIII mănăstirii din Băbeni. În veacul următor, după secularizarea averilor mănăstireşti şi plecarea călugărilor greci care alcătuiau obştea mănăstirii, biserica devine biserică de mir a localnicilor. Cutremurele şi alunecările de teren adus biserica la ruină, astfel încât în anul 1911 biserica este abandonată. Boierul Al. I. Zamfirescu de la Dumitreşti surprinde fotografic imaginea jalnică în care se găsea construcţia la începutul secolului trecut. În 1915, biserica este declarată monument istoric.
Alături de şeful echipei de constructori, am admirat pridvorul, ancadramentele ferestrelor, uşa cioplită în lemn după modelul original, stâlpii dintre pronaos şi naos, bolta altarului şi – nu în ultimul rând – fragmentele pictate de Pârvu Mutu, acelaşi care a pictat şi biserica „Adormirea” din Râmnicu Sărat. Mi-aduc aminte că am văzut autoportretul acestui zugrav la Muzeul Naţional de Artă al României, unde a fost dus în 1960, tocmai de la Bordeşti.

Odată ieşiţi din biserică, am înconjurat „trefla” construcţiei, oprindu-ne în apropierea unei cruci medievale inscripţionate în greacă. Mi-a fost prezentată şi o instalaţie de scurgere a apei de pe platoul ocupat de biserică. Am gustat şi fructele merilor japonezi plantaţi lângă zidurile renovate ale bisericii.
Mi-am luat adio de la meşterul dedicat meseriei sale şi am purces mai departe pe dealurile Bordeştilor, pictate în culori calde de final de octombrie. Voi reveni la Bordeşti, curios să aflu mai multe despre biserica veche de peste 300 de ani.

DIN LEGENDELE RÂMNICULUI

1 Martie 2010

Gândirea creatoare populară atribuie deseori trăsături umane forţelor şi formelor naturale. Este vorba de antropomorfism, concepţie care se regăseşte în legendele despre Pietrele Fetei şi Pietrele Mâţei din bazinul superior al râului Râmnic. Protagoniştii sunt nişte uriaşi care, înaintea oamenilor, ar fi vieţuit în aceste ţinuturi. Relaţiile şi acţiunile, comportamentele şi afectele uriaşilor seamănă cu cele ale oamenilor. Aceste închipuiri populare care, din cele mai vechi timpuri, vorbesc despre originea reliefului de la obârşia Râmnicului, conturează o veritabilă geografie spirituală râmniceană, aflată în strânsă legătură cu ţinuturile Vrancei şi ale Buzăului, acolo unde, altădată, se întâlneau fruntariile celor trei ţări române.

Iată legenda PIETRELOR FETEI, povestită de Al. Vlahuţă

Iaca acolo şedeau şi se jucau, odată, doi copii de uriaş – o fată şi un băiat, şi căutând încoace, pe plaiul Niculelor, au făcut rămăşag între ei : care-o zvârli mai departe, şi-au luat fiecare câte-o stâncă din ţancul muntelui, cum am lua noi o pietricică, şi a aruncat întâi băiatul, şi piatra lui… uite-o lângă râpă, iar când a zvârlit fata, a zbârnâit stânca-n văzduh ca scăpată din praştie, şi tocmai a căzut ; şi-atunci băiatul, de necaz c-a rămas de ruşine, s-a repezit de sus şi numai o dată a izbit cu baltagu-n piatră şi-a despicat-o în două, cum o vedeţi, iar fata s-a pus pe un râs, de au clocotit văile şi codrii până-n coclaurile Vrancei. Astea erau pe vremea «Jidovilor», care păşeau pe munţi ca pe muşuroaie şi uscau râurile dintr-o sorbitură… ! Ce lume-o fi fost pe atunci, că cică tot aşa un copil de uriaş, purtându-se pe meleagurile astea, a găsit într-o vale un sat de-ale noastre şi l-a strâns cu case cu tot în poala cămăşuţii, şi-a dat fuga la mă-sa, bucuros : «uite mamă ce-am găsit eu». Şi mă-sa, plecându-se pe micile gângănii ce furnicau în poala ţâncului, s-a uitat cu luare aminte şi i-a spus : du-i la loc, dragul mamii, că ăştia-s oameni, şi ei or să stăpânească pământul.