Posts Tagged ‘Furu’

VINTILEASCA

30 Octombrie 2012

Finalul de brumărel mi-a dat ghes să urc din nou pe firul apei Râmnicului, în căutarea peisajelor şi oamenilor de la munte care par că vor să pună o oarecare distanţă între ei şi poporul de la şes, cum spune Alecu Russo în vremurile când era închis între zidurile mănăstirii Soveja.  N-am mai fost de ceva vreme în bazinul superior al râului cu obârşia în Munţii Furu, modelaţi în roci sedimentare, depuse în era terţiară.

Octombrie oferă în dealurile subcarpatice o desfătare cromatică demnă de paleta unui peisagist înzestrat. Odinioară aici şi-au încercat penelul Nicolae Grigorescu şi Ştefan Popescu. O pădure prefăcută în tonuri de galben şi roşu nu poate scăpa unui împătimit de frumuseţea naturii sălbatice. Puneţi mâna pe un aparat de fotografiat şi porniţi la drum. Surprindeţi peisajul scăldat în lumina de după-amiază, lumină ce dă o plastică sculpturală şi maximum de relief imaginii pe care o veţi obţine.

Evadaţi din oraş şi îndreptaţi-vă paşii spre colinele de sub munte. De la cea dintâi frunză îngălbenită şi până la ultimele clipe dinaintea iernii, când pădurea se dezgoleşte aproape complet, trăiţi momente pline de culoarea, lumina, savoarea şi parfumul sezonului autumnal.

Dacă vă place să scormoniţi fundul râpelor în căutarea fosilelor ori să ciocăniţi stâncile să vedeţi cât sunt de tari, dacă vreţi să înţelegeţi procesele care transformă morfologia Văii Râmnicului sau tectonica regiunii, nu ezitaţi să urcaţi dincolo de dealurile înalte care închid Depresiunea Între Râmnice, replică sudică a Depresiunii Vrancea.

În ceea ce mă priveşte, aşa cum am mărturisit şi cu alte ocazii, în afara peisajelor sunt din ce în ce mai atras de oamenii Văii Râmnicului, de mocanii de la Jitia, Vintileasca, Neculele ori Bisoca. Încerc o cercetare de teren a unor aspecte etnografice. Dar până la propriile observaţii ca fieldworker, citesc ce a scris Ion Diaconu despre ţinutul Râmnicului: „Oamenii de acum sunt în contrast izbitor în faţa celor de ieri. Satele de podgorie, spre pildă, merg vertiginos către orăşenizare: şi-au pierdut complet folclorul, înlocuindu-l cu romanţele patefonului. Costumele străbune aici nu se mai află, iar obiceiurile par nici să fi fost. În unele locuri se găsesc saloane de dans. Doar satele de munte, cu cele de la câmpie – mai ales ale mocanilor – au scăpat, datorită izolării ori ocupaţiei păstoreşti care nu le-a îngăduit să se orăşenizeze” Folklor din Râmnicul-Sărat (vol. I, 1933).

Vintileasca este unul dintre satele din care iubitorul de autentic nu va pleca dezamăgit. Dimpotrivă! Sunt încă mocani care ţin la portul strămoşesc, călăuziţi de cuvintele: ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul! Ori de câte ori am poposit în Depresiunea Între Râmnice, am găsit munteni dornici să-mi arate frumuseţea vechilor costume. Anul trecut, împreună cu Aurel Şelaru (un împătimit al Văii Râmnicului) am cercetat portul Anei Maftei, o copilă de unsperzece ani, mândră de costumul ţesut de mătuşa de la Neculele, mătuşă care din pricina vederii slabe nu mai creează asemenea bijuterii etnografice. Zilele trecute, am fotografiat-o pe Aniela Colniceanu, o mocăncuţă de clasa întâi, purtătoarea unui costum de pe vremea străbunicii…

La Vintileasca, faţa pământului e neregulată, nu găseşti uşor loc de clădit. De aceea, fiecare locuitor aşează casa cum poate şi unde poate, fără să urmeze o anume rânduială: o casă e mai sus, alta mai jos, una pe culme, alta pe coastă, alta chiar în fundul văii sau în vreun pârâu, după cum se întâmplă. Cu alte cuvinte, casele sunt risipite şi rămâne împrejur loc larg pentru pometuri, păşune sau chiar pentru arătură.

O veste bună pentru amatorii de urcat pe Râmnic: s-a asfaltat drumul până la Jitia de Sus, până în dreptul casei fostului primar, Neculai Noapteş. Ni se promite un pod peste Râmnic la Jitia de Sus, spre Mănăstirea Poiana Mărului. Acest pod ar pune în valoare această veche vatră a sihăstriei româneşti şi ar închide un circuit turistic pe Valea Râmnicului şi Valea Slănicului, Bisoca fiind astfel mult mai accesibilă dinspre satele din bazinul superior al Râmnicului, precum Jitia şi Vintileasca.

 

DEPRESIUNEA BISOCA-NECULELE

15 Aprilie 2011

Morfologia peisajului de la obârşia Râmnicului este strâns legată de evoluţia reţelei hidrografice şi de tectonica regiunii. În spatele priveliştii Văii Râmnicului stă geologia ţinuturilor subcarpatice, mulţimea de pietre peste care şerpuieşte râul cu izvoarele în Munţii Furu. Sub munte, acolo unde s-au cuibărit din cele mai vechi timpuri aşezări ca Bisoca, Jitia, Vintileasca, Neculele, rocile de vârstă paleogenă încalecă peste cele mai tinere, de vârstă miocenă.

Depresiunea subcarpatică „Între Râmnice” (Bisoca-Neculele), cu fundamentul alcătuit din roci moi aşezate într-o largă zonă sinclinală pericarpatică intens cutată, face legătura spre nord cu depresiunea Vrancei, geologul Ştefan Mateescu demonstrând în perioada interbelică legătura morfologică dintre cele două depresiuni. „Aici s-a găsit cel dintâi pod-terasă înaltă, care a permis racordarea cu Vrancea”, spune N. Al. Rădulescu în „Vrancea – geografie fizică şi umană” (ediţia a II-a, Ed. Terra, Focşani, 2005). Ştefan Mateescu foloseşte pentru depresiune denumirea de Bisoca-Jitia, în timp ce N. Al. Rădulescu preferă denumirea de Bisoca-Neculele, deoarece Neculele fac legătura evidentă cu Vrancea. Podul-terasă amintit de geograful N. Al. Rădulescu ar fi rezultat în urma nivelării depresiunii de un curs de apă longitudinal. Situat între Palanca la nord şi Pârâul de sub Stejic la sud, l-am văzut anul trecut, la Bahnele, prilej cu care am remarcat netezimea acestui vechi petic de terasă (768m), suspendat la 150m deasupra Palancăi şi 250m deasupra Râmnicului. Mi-aduc aminte că de aici am făcut câteva fotografii cătunului Poiana Stoichii, situat la nord, spre Nereju. Şi tot de aici am coborât spre un schit cu hramul „Sf. Ioan Evanghelistul”, aflat în construcţie.


Cătunul Poiana Stoichii văzut de pe terasa aluvială de la Dealul Podu

Aşadar – susţine acelaşi N. Al. Rădulescu – legătura cu Vrancea ar fi dată de această terasă înaltă ce indică o veche legătură hidrografică între ele, legătură ruptă de timpuriu, întrucât eroziunea a avut suficientă vreme să imprime acestei subdepresiuni un caracter deosebit faţă de Vrancea.


Conglomerat

Din punct de vedere petrografic însă, Depresiunea Între Râmnice nu se deosebeşte prea tare de Vrancea. Ca şi în depresiunea situată la nord, „după culmile de gresie de la apus, urmează ulucul cel mare de sigă (argilă), cu piatra de var (aşa pare la prima vedere, în realitate e un ghips alburiu, pe care femeile îl ard şi spoiesc cu el pereţii caselor), cu lespezi fărâmicioase (marna) şi cu lut (altceva decât loessul de la câmp care se numeşte şi el tot lut)” (S. Mehedinţi).


Gresie + sare


Geologia Depresiunii Între Râmnice, scara 1:100 000

Depresiunea Bisoca-Neculele este închisă spre răsărit de o culme pericarpatică înaltă, alcătuită din Dealurile Bisoca, Ulmuşoru, Roşu ş.a., alcătuite din roci dure ca gresii, calcare, conglomerate şi tuf dacitic. Gresiile sunt „de toate felurile, de la cea «mălăiaţă», cu care gospodinele freacă şiştarul de muls vacile, putineiul de bătut laptele şi cofele de brad, făcându-le ca noi, până la gresia deasă şi tare, pentru ascuţitul toporului, securii, cuţitelor şi chiar a coasei” (S. Mehedinţi). Din punct de vedere tectonic, culmea pericarpatică este străbătută de o dislocaţie în lungul căreia apar numeroase masive de sare, iar zona pericarpatică încalecă peste zona subcarpatică. Relieful pe sare poate fi cercetat de drumeţul curios pe Valea Sărăţelului (afluent pe stânga al Râmnicului), la „Sarea Roşie”, unde o alunecare de teren a scos la iveală sâmburii de sare. De la limita dintre comunele Jitia şi Vintileasca, pe lângă un mic lac brăzdat de raţe, o apucaţi spre sud, traversaţi Podul Mândru şi după câteva sute de metri ajungeţi deasupra Sărăţelului. Mai multe despre relieful pe sare din acest loc puteţi afla de aici.


Sare – Valea Sărăţelului


Râmnicul la Jitia de Sus (Piatra Mâţei)

Deci, dacă vă place să scormoniţi fundul râpelor în căutarea fosilelor ori să ciocăniţi stâncile să vedeţi cât sunt de tari, dacă vreţi să înţelegeţi procesele care transformă morfologia Văii Râmnicului sau tectonica regiunii, nu ezitaţi să urcaţi dincolo de dealurile înalte care închid Depresiunea Între Râmnice, această replică sudică a Depresiunii Vrancea.

ÎNTRE RÂMNICE

29 Martie 2010

Nu se luminase încă de ziuă când, mânat de dorinţa de a revedea locuri dragi, urcam pe valea Râmnicului, spre satele din depresiunea suspendată dincolo de dealurile subcarpatice din apropierea povârnişului muntos. Plecasem la drum cu gândul de a cerceta relieful pe sare din valea Sărăţelului, un afluent al Râmnicului în bazinul superior. Descoperisem aceste locuri în anii ’90, pe vremea când, mânat de îndatoririle studenţeşti, exploram relieful din bazinul Râmnicului.
Zorile m-au prins pe la Deduleşti, iar la cântatul cocoşilor eram deja la Jitia de Jos, fotografiind alunecarea de teren descoperită în februarie, un fenomen geografic deosebit de interesant pentru cei iniţiaţi. Am constatat că în interval de o lună de zile alunecarea „şi-a făcut de cap”, împingând în albia majoră a Râmnicului noi bucăţi de dig lateral. Urcând niţel pe versantul drept, am descoperit formele caracteristice acestui complex proces geomorfologic: trepte, valuri şi micro-depresiuni de alunecare. Localnicii au săpat un şanţ care să dirijeze apa în afara perimetrului alunecării. Asta pe lângă barajele succesive din bolovani de râu menite să atenueze efectele procesului geodinamic de deplasare a depozitelor de pe versantul drept al râului. Numai că, substratul argilos, puternic umectat, o ia la vale, împotriva măsurilor luate de oameni. E o luptă în care natura i-arată omului că e viguroasă faţă de el, un muritor neînsemnat.


Dornic să iau câteva cadre de dimineaţă în Depresiunea „Între Râmnice”, n-am zăbovit prea mult la Jitia de Jos; m-am urcat la volan şi am gonit spre cea mai înaltă aşezare din această depresiune, cocoţată la aproape o mie de metri altitudine, Vintileasca. De când am descoperit-o, Vintileasca mi-a lăsat o impresie profundă. Mărginită la soare-apune de povârnişul Munţilor Vrancei, comuna e risipită pe coastele depresiunii mai sus amintite, printre bahne, pornituri de pământ şi bolovani despre care înţelepciunea populară a născocit tot felul de poveşti cu uriaşi, pe care localnicii le transmit celor ce au interes să le asculte.
Ori de câte ori ajung aici, mă opresc să admir albastrul cerului reflectat de lacul adăpostit într-o depresiune carsto-salină, aflat la miazăzi de sat. Cei câţiva mesteceni de lângă lac mă atrag prin contrastul pe care-l pot surprinde între coaja albă a copacilor şi azuriul apelor lacului. Orice drumeţ se poate desfăta cu acest peisaj în care lacul se profilează pe fundalul culmilor Vulturului, Pietrei, Stejicului Mare şi Mic.


De astă dată, am străbătut comuna până la marginea dinspre Nereju, bucurându-mă de priveliştea satelor din nordul Depesiunii Neculele: Bahnele şi Poiana Stoichii.


Satele din nordul Depresiunii „Între Râmnice” (Neculele). Scara 1:50 000

Am lăsat maşina şi am luat-o la picior, întrebând oamenii locului despre una, despre alta. Am aflat că denumirea de „bahne” provine de la smârcurile risipite la marginea munţilor, printre bolovanii colţuroşi de gresie. Pe un drum ce păstra încă petice de omăt, am ajuns la un schit aflat în construcţie, cu hramul „Sf. Ioan Evanghelistul”. Deşi maica stareţă m-a invitat la masă (era praznic), am fost nevoit s-o refuz, întrucât programul nu-mi permitea răgazuri prea mari de timp. Am revenit la maşină şi am apucat-o spre Jitia, unde am ajuns nu înainte de a face o oprire la Pietrele Fetei, unde un localnic mi-a sugerat să revin la Sf. Gheorghe vechi, când dă frunza la pomi.


La Jitia de Sus, am lăsat maşina lângă lacul pe care pluteau vesele câteva raţe şi am purces spre sud, spre Plaiul Cojan şi Podul Mândru, hotărât să cobor în valea Sărăţelului, afluent pe stânga al Râmnicului. Nu mai fusesem aici din toamna lui 2002, când, mânat de curiozitate, am cercetat relieful văii împreună cu elevii. Încă de atunci mi-am dat seama că această vale ascunde un deosebit potenţial geomorfologic, fiind din acest punct de vedere o atracţie irezistibilă. Iată însă că, spre ruşinea mea, au trecut ani de zile până când m-am hotărât să revin pe aceste meleagurile sărate.

Soarele era la zenit când am traversat Podul Mândru, după care am coborât versantul stâng al Sărăţelului prin alunecarea de teren numită de localnici „Sarea roşie”. Mi-a luat ceva vreme pentru că această coborâre îţi dezvăluie o întreagă serie de procese geomorfologice actuale; un adevărat curs practic de degradarea terenurilor, modelarea reliefului având aici o dinamică nemaiîntâlnită. Apele de suprafaţă au îndepărtat depozitele acoperitoare pe mari suprafeţe, scoţând la iveală sarea de vârstă miocenă. Versanţii Sărăţelului sunt alcătuiţi din sare şi argilă cu sare. În timp ce cursul de apă, subminând baza versanţilor, provoacă surparea porţiunilor rămase fără sprijin, iar după surpare tinde să înlăture materialul depus la baza versantului, apele de şiroire taie versantul în creste înguste şi ascuţite, despărţite de şănţuleţe înguste, numite de geografi lapiezuri.

Ele se dezvoltă continuu, căpătând dimensiuni relativ mari, până când, rămase fără sprijin datorită subminării bazei lor sau a substratului argilos pe care s-au format, se prăbuşesc la baza versantului, unde sunt rapid dizolvate şi înlăturate de Sărăţel. Concomitent cu surparea primelor şiruri de lapiezuri, se formează în spatele lor noi şiruri. Astfel, versantul se retrage treptat către interfluviu, păstrându-şi în linii generale forma iniţială.
Continua dizolvare a sării duce la apariţia, în interiorul masivului de sare, a unor sorburi, avenuri şi grote de dimensiuni diferite.

Unele sorburi au apărut după ce alunecarea de la „Sarea roşie” a scos la zi sâmburi de sare. Acestea colectează apele de suprafaţă şi le dirijează în interiorul masivului de sare.
Preocupările legate de sarea subcarpatică sunt vechi. La începutul anilor ’40, Ion Popescu-Voiteşti publica o lucrare intitulată „Sarea regiunilor carpatice româneşti”, în care la cap. IV, „Masivele de sare din România”, apare şi regiunea noastră:
„Astfel, la Între Râmnice (azi Jitia de Sus, n.n.), la ieşirea din fliş a R.-Sărat şi a Sărăţelului (pe stânga R.-Sărat), apar, ivindu-se de sub marginea flişului marginal, enorme mase de sare, aproape complet brecifiate; iar în brecia sării, pe lângă elementele aparţinând conglomeratelor burdigaliene şi helveţianului, apar şi petece din oligocenul încălecat. Este deci probabil ca aceste masive să fie acvitaniene”.


Sarea a luat naştere în lagunele unei mări care odinioară, pe la mijlocul erei terţiare, înconjura Carpaţii. În timpul când se forma sarea şi mult după aceea, au avut loc şi mişcările de ridicare a straturilor care au contribuit la formarea Carpaţilor. Prinsă din vreme în cleştele acestor mişcări, sarea, fiind plastică, s-a ghemuit şi a luat forma unor masive, care încet-încet au străpuns acoperişul celorlalte roci, ajungând până la suprafaţă.
Mi-au plăcut sâmburii de sare profilaţi pe cerul amiezii de martie şi cristalele strălucind în soare. Mi-am promis să revin asupra alunecării profunde, care prin dinamică şi extindere menţine instabilitatea versantului stâng al Sărăţelului, râpa de desprindere „muşcând” cu putere din Podul Mândru.
Odată ajuns în albia râului, am luat-o la vale spre confluenţa cu Râmnicul, în căutarea unei piramide de pământ (un stâlp piramidal din conglomerate) pe care o ştiam de la vizita de acum şapte ani şi ceva. Numai că, între timp, eroziunea şi-a spus cuvântul, iar piramida a fost ciuntită de agenţii externi, care n-au ezitat prea mult să modeleze materialul friabil din care era alcătuită.
Am urmat cursul râului până la confluenţa cu Râmnicul, iar mai departe am mers prin albie până la Pietrele Mâţei, nevoit la un moment dat să trec prin apă, prilej cu care m-am descălţat, apa extrem de rece creându-mi o senzaţie nu tocmai plăcută. Am fotografiat (oare pentru a câta oară?) pachetul de straturi verticale de pe versantul stâng al Râmnicului, alcătuit din roci cu tărie şi permeabilitate diferită: marne, gresii, tuf dacitic (cenuşă cimentată), argilă. Imaginile le-am luat de pe versantul drept, după ce m-am cocoţat pe suprafaţa alunecoasă de tuf, acoperită cu iarbă.


Alternanţa de straturi de la Pietrele Mâţei constituie un subiect fotogenic, dovadă imaginile publicate în ghidul vechiului judeţ Râmnicu Sărat, cu aproape 80 de ani în urmă. Zidurile în ruină dau peisajului o notă caracteristică, ispitind ochiul neastâmpărat al fotografului. Nu trebuie decât prinzi ora şi anotimpul potrivite.
Mi-am continuat drumul spre răsărit, descoperind într-o pădurice câteva floricele de Crucea voinicului, după care am depăşit Ţigănia şi am traversat râul pe puntea din dreptul bisericii. De aici am urcat spre Cerbu, satul unde lăsasem maşina. Era după-amiază, nici un om pe uliţă, iar de sus nu coborau decât camioane încărcate cu buşteni. O linişte adâncă plutea peste casele oamenilor din Jitia de Sus. O linişte pentru care noi, cei de la oraş, îi invidiem pe mocani. Şi nu e singurul lucru pentru care-i putem invidia. Muntenii umblă altfel decât oamenii de la şes. Nevoia, adică felul locului unde trăieşte, l-a legat pe ţăran de munte.


Am urcat la volan şi am pornit-o spre casă, mulţumit de o zi petrecută în natură, în ulucul de sub Munţii Furu, de unde Râmnicul îşi trage seva. Am luat-o prin Bordeşti, să văd biserica monument istoric de secol XVII. Se restaurează încă. Asta e bine pentru că în perioada interbelică stătea să cadă, dacă judecăm după fotografiile lui Al. I. Zamfirescu. E un semn că lucrurile încep să se aşeze la cotul Carpaţilor, în ţinutul Milcoviei, al Putnei şi al Râmnicului, atât de iubit de geografi ca Simion Mehedinţi şi Nicolae Al. Rădulescu. Am intrat în oraş la amurg, subjugat de impresiile itinerariului râmnicean, hotărât să revin cât pot de repede pe meleagurile de la sorgintea râului sărat pe malurile căruia trăim.