Archive for the ‘Oameni’ Category

CULTUL DATINEI

12 August 2013

Cu înviorările vorbelor sale în minte, mergeam peste două zile să ţin o conferinţă la Râmnicu Sărat. Când am intrat, sala era o feerie multicoloră. Doamnele şi domnişoarele erau în costum naţional. cele mai multe în costumul ţinutului râmnicean. Ce m-a uimit e că mulţi dintre intelectuali – avocaţi, ofiţeri, studenţi – erau şi ei îmbrăcaţi ţărăneşte. Nu în costume de contrafacere carnavalescă, ci în straie ţărăneşti adevărate. Minunea mi-a fost lămurită cu mândrie: „În localitate există o veche societate pentru cultivarea jocurilor naţionale CHINDIA, întemeiată şi condusă de un bogătaş, d. Menelas Chircu, prietenul lui Vlahuţă şi colecţionar de tablouri între care locul întâi îl ocupă Grigorescu şi Luchian. L-am văzut apoi pe acest simpatic bătrân săltând în fruntea horelor cu o vioiciune care întrecea pe a celor doi flăcăi ai săi, ce dădeau căciula pe sprânceană şi băteau parchetul cu opinca. Dar în seara aceea înflăcărată de culori şi ritmuri, am înţeles un lucru: ce extraordinară influenţă educativă exercită acolo amintirea lui Grigorescu şi prezenţa tablourilor lui. O doamnă, Paulina Gheorghescu, care purta cu maiestate costumul ţărăncilor lui, mi-a lămurit cum îşi alegea Grigorescu acest costum de pe plaiurile Râmnicului. Râmnicenii se recunosc în opera marelui pictor şi siluetele care se înturnau în horă păreau în adevăr desprinse din pânzele vizionarului.  Priveam sărbătoarea de culori şi înţelegeam că această surprinzătoare CHINDIE îşi are obârşia în câteva tablouri ale lui Grigorescu din casa primitoare a domnului Chircu. Era opera lui postumă şi vie.

IMG_4213

Mocancă din Vintileasca la Fetivalul din Poiana Negari (Jitia / Dealu Sării), 11 august 2013

Clasa noastră cultă, înstrăinată până la război, îşi caută rădăcinile româneşti, se românizează. Fenomenul e mult mai întins decât aceste două, trei constatări de proces-verbal. Şi el nu vine fără adânci satisfacţii pentru noi, care îl visăm şi propagăm”.

Nichifor Crainic, „Cuvântul”, 15 ianuarie 1925

IMG_4224

„Brâul de la Jitia”, vechi joc de pe Valea Râmnicului

CONTELE DE RÂMNIC

22 Decembrie 2012

IMG_8093

Distinsa arhitectă Anca Brătuleanu de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti îmi face cinstea de-a mă aminti în cel mai recent număr din „DILEMA veche” (nr. 462, anul IX, 20-26 decembrie 2012), la rubrica „S.O.S. Provincia”, articolul „Contele de Râmnic”. Este a doua oară când doamna profesor-arhitect mă menţionează la rubrica sa, prima dată fiind în octombrie 2011, la articolul despre Biserica medievală din Bordeşti, Vrancea. Dacă anul trecut era vorba de o ctitorie în manieră brâncovenească de pe Valea Râmnei, anul acesta autoarea articolului aduce în discuţie statuia ecvestră a lui A. V. Suvorov de la Dragosloveni, pe aceeaşi vale a Râmnei.

Suvorov, light

Despre călăreţul care scrutează răsăritul către Maica Rusie, aflaţi că este Alexandr Vasilievici Suvorov, generalul rus care la 60 de ani i-a snopit pe turci în vecinătatea Râmnicului. Drept recunoştinţă, în anul 1913 ruşii i-au înălţat o statuie în apropierea locului bătăliei din 1789. Inaugurarea statuii a avut loc în prezenţa unei comisii militare ruse şi române, la eveniment luând parte Al. Vlahuţă şi I.L.Caragiale. Statuia a fost montată pe un soclu de granit roşu de Finlanda ce era înconjurat de trei basoreliefuri în bronz. Pe basorelieful central era reprezentată bătălia cavaleriei ruse la Câmpul Mieilor, basorelieful din stânga reprezenta pe cazacii şi grenadierii ruşi intrând în cetatea turcă şi producând o panică groaznică, iar basorelieful din dreapta îi reprezenta pe husarii din Regimentul IV al prinţului de Coburg, în partea stângă fiind reprezentat prinţul călare, având în spate cavaleria de rezervă. În Primul Război Mondial, apropierea frontului şi teama că bronzul ar putea cădea în mâinile inamicilor i-a făcut pe ruşi să ducă statuia în Rusia. Aşadar, ideea conform căreia statuia ar fi fost topită de nemţi în 1916 este falsă. În recenta apariţie editorială „Un colţ de Ţară Românească – Judeţul Slam Râmnic”, istoricul Valeriu Nicolescu reia informaţia lui Gheorghe Niculescu din „Călăuza” Râmnicului (1931), cum că monumentul a fost distrus de nemţi. Dacă aşa s-ar fi petrecut lucrurile, statuia nu s-ar găsi azi pe malul Dunării, la Izmail, în Ucraina, fortăreaţa otomană cucerită de Suvorov în 1790.

Monumentul pe care-l putem vedea azi la Dumbrăveni (prima imagine)  este o altă statuie ce-l înfăţişează pe Suvorov, sculptată de Marius Butunoiu în anii ’40 sau ’50, când România era ocupată de trupele sovietice. Despre inaugurarea sa aflăm că „La 22 septembrie 1949 a avut loc solemnitatea dezvelirii monumentului lui Suvorov (un remake realizat de sculptorul Marius Butunoiu), în prezenţa a 400 de membri de partid, 300 de foşti membri şi 100 de membri ai organizaţiilor de masă şi obşteşti, însoţiţi de agitatori, cu drapele, lozinci şi tablouri, care au strigat tot timpul lozinci potrivite momentului”. (V. Nicolescu, Un colţ de Ţară Românească – Judeţul Slam Râmnic, Ed. Editgraph, Buzău, 2009). Din altă sursă (Enciclopedia Wikipedia) aflăm că statuia a fost dezvelită în 1959.

RTC, Dilema, light

UNEALTA ŞI MUNCA

10 Aprilie 2011

Pe măsură ce urc pe valea sărată a Râmnicului, încep să dau o atenţie din ce în ce mai mare etnografiei. Nu pot să nu-mi amintesc de Simion Mehedinţi care spunea: „Domnilor, eu sunt profesor de geografie şi etnografie!”. Am acasă cursul de etnografie ţinut de profesor în anul 1935-1936 la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Aşadar, mă atrage etnografia. Preocupările mele se limitează deocamdată la arhitectura, vestimentaţia, obiceiurile tradiţionale. Încerc o cercetare de teren în bazinul superior al Râmnicului, în satele de la obârşia râului. Etnografia vine astfel în prelungirea geografiei. După ce am cercetat geomorfologia văii, mişcările neotectonice la care este supus relieful, sâmburii de sare ce dau din prinosul lor apei Râmnicului, a venit rândul oamenilor acestor locuri. Mocanii pot fi întâlniţi pe drumurile priporoase ale Neculelor ori pe şleaurile Bisocii, pe jos ori călare, în zi de muncă sau de sărbătoare, bucuroşi întotdeauna de oaspeţi.
Ieri, împreună cu Aurel Şelaru , ziarist la Monitorul de Vrancea şi preşedinte al Asociaţiei „Plai Râmnicean”, am urcat pe Valea Râmnicului. De la Dumitreşti, m-am îmbarcat în maşina de teren a jurnalistului. Drumul de la Jitia la Vintileasca a fost transformat de vitregiile naturii şi de camioane într-o adevărată pistă cu obstacole. De aceea, se parcurge cu mare dificultate, prilej de a admira pe îndelete peisajele subcarpatice.


Aurel Şelaru la Jitia de Jos, într-o postură caracteristică

Ca de fiecare dată, la intrarea în satul Cerbu oprim pentru fotografii cu povârnişul carpatic şi Dealul Măgura (827 m), bine evidenţiate de un cer albastru cu nori plumburii. La Vintileasca, tragem la un localnic şi-i luăm copila de 11 ani la o şedinţă foto pe pajiştea de la intrarea în sat, unde se află şi un scrânciob. Ana Maftei are un costum tradiţional făcut de mătuşa de la Neculele, mătuşă care din pricina vederii slabe nu mai creează asemenea bijuterii etnografice.


Ana Maftei


Neculele, gospodărie tradiţională

Mergem apoi la Neculele să vedem tehnica încondeierii ouălor, la Iftinca Tănase, care chiar în acea zi împlinea 46 de ani. În fiecare an, de Paşti, Iftinca încondeiază în jur de 500 de ouă, cu următoarele motive: unghia caprei, luceafărul, frunza de stejar, laba gâştii, vârtelniţa. Pe scurt, meşteşugul deprins în copilărie de la bunica din partea tatălui, presupune fierberea ouălor, încondeierea, cufundarea în vopsea.


Iftinca Tănase

Oprim apoi la şcoală, unde dascălii au amenajat un mic muzeu etnografic. Doi pui de mocan, un băiat şi o fată, ne pozează în mijlocul uneltelor şi obiectelor de odinioară. Fata, Simona Noapteş, deşi elevă la oraş, dovedeşte un bun-simţ autentic, specific satelor de munte şi – mai mult – spune că vrea să studieze jurnalismul şi etnografia. Bravo ei pentru astfel de preocupări, rar întâlnite printre elevii de liceu. Cu astfel de români, speranţa de renaştere a virtuţilor strămoşeşti nu e în întregime pierdută.


Silviu şi Simona Noapteş

Pietrele Fetei de la Neculele ne întâmpină într-un peisaj hibernal, cu bobiţe de gheaţă şi frig pătrunzător. Surprindem stâncile pe „peliculă”, după care ne întoarcem în satul de reşedinţă al comunei şi o vizităm pe Stănica Apostu, o bătrână mărunţică de 72 de ani, ce ne introduce în lumea de altădată a satului de munte, adică într-o veche gospodărie transformată în muzeu, cu război de ţesut, vârtelniţă, cuptor de lut, sobă cu olane ş.a. Ochi albaştri şi pătrunzători ai bătrânei privesc la cele două copile aşezate lângă ea pe băncuţa războiului de ţesut. Între timp, Anei i se alăturase Flavia, o mocăncuţă de opt ani. În odaia mică, slab luminată, scena pare desprinsă dintr-o lume apusă, despre care aflăm din poveştile bunilor şi străbunilor.


Stănica Apostu


Flavia, nepoata Stănicăi

Într-un vreme în care trecutul se destramă cu repeziciune, în care nepoţii nu mai ştiu cum au trăit bunicii, gestul acestei bătrâne de a aduna laolaltă, fără pretenţii ştiinţifice, unelte, ţesături, veşminte, echivalează cu o luptă împotriva agresiunilor exterioare de orice fel. Ea se înscrie în mişcarea de rezistenţă. La ce pot sluji aceste „nimicuri”, se vor întreba unii? Ce rost are să strângi bâte ciobăneşti, vârtelniţe, unelte de plugărit, glugi, sarici, furci de tors, troiţe etc? Ce noimă pot avea o vechitură de casă ca a Stănicăi Apostu, crestăturile de pe furcile de tors, olăria şi alte mărunţişuri adunate poate într-o viaţă de om? „E bine – ne spune Simion Mehedinţi – să legăm firul cercetării de un stâlp central, iar acesta e următorul: pentru etnograf, în mijlocul tuturor cercetărilor sale despre om, stă ca un pol de orientare unealta şi munca”.

La plecare, Flavia ne face cu mâna din poartă. E mândră de costumul său, aşa cum şi noi suntem mândri de ocazia pe care ne-au oferit-o oamenii de la munte, aceea de a fi preţ de câteva ore în mijlocul lor. Ca de fiecare dată, n-am avut decât de învăţat din această vizită. În afară de asta, ne-am primenit plămânii cu aer tare de munte şi am scăpat – măcar pentru puţin timp – de atmosfera apăsătoare a oraşului.

ORI TE POARTĂ CUM ŢI-E VORBA, ORI VORBEŞTE CUM ŢI-E PORTUL!

ÎNTÂLNIRE LA VINTILEASCA

11 Aprilie 2010

La două săptămâni după drumeţia „geologică” din 27 martie, am urcat iar pe Râmnic, de astă dată cu gândul să întâlnesc oameni împătimiţi de valea de-a lungul căreia se înşiră aşezări ca Vintileasca, Jitia, Chiojdeni, Dumitreşti, Buda ş.a.m.d.

Neculele

Gazdă ne-a fost profesorul Costel Stanciu din Vintileasca, un râmnicean stabilit aici în urmă cu câţiva ani: „Am ajuns în Vintileasca, am văzut lacul. M-am dus pe marginea lui şi am privit. Am rămas uimit, m-a impresionat profund. Apoi am privit către munţi, spre vârfurile Piatra şi Furu şi am zis de atunci: acolo sus ar fi un loc deosebit de casă. De atunci veneam aproape mereu şi am aflat că este liber postul de educaţie fizică de la şcoala de aici. Mi-am dorit în acel timp să îmi pot face o casă aici şi să profesez în zonă. Îmi doream linişte şi să mă pot relaxa”.(Aurel Şelaru, Monitorul de Vrancea).

La 915 metri altitudine, casa profesorului Costel Stanciu este aşezată într-un loc binecuvântat, de unde se deschide o frumoasă perspectivă spre Depresiunea Neculele. Construită din lemn, seamănă cu o casă de vacanţă, dar proprietarul petrece şi iernile tot aici. Accesul este destul de dificil, recomandat fiind un automobil cu tracţiune integrală. Cu toate acestea, bătrâna mea Dacie a făcut faţă cu succes situaţiei.
Oamenii pe care i-am întâlnit sunt numai unul şi unul, iubitori de trecut şi cu spirit de aventură. Buni cunoscători ai locurilor, sunt dornici să se implice în promovarea turistică a văii Râmnicului şi în conservarea unor tradiţii locale. Unii, ca Marian Galoiu, Sorin Pantelimon, Ana Maria Bentea, Ioana Dumitrescu sunt din partea locului. Alţii, ca Aurel Şelaru, Ionuţ Bercaru, au prins drag de valea aceasta deşi locuiesc niţel mai departe. Ideea de a ne strânge undeva pe vale a fost a lui Aurel Şelaru, ziarist la Monitorul de Vrancea, un entuziast plin de energie şi drumeţ înveterat pe meleagurile râmnicene. De fapt, Aurel are gânduri mari. Împreună cu cei prezenţi pe 10 aprilie la Vintileasca, vrea să pună bazele unei asociaţii/fundaţii care să scoată din anonimat geografia sălbatică a văii Râmnicului.

Munţii Furu

Într-un fel, întâlnirea noastră a amintit timpurile de altădată, când drumeţi ca Al. Vlahuţă, Barbu Şt. Delavrancea, O. Moşescu, M. Chircu, Al. I. Zamfirescu căutau să cunoască în cele mai mici detalii colţul nostru de provincie. În memoria unor astfel de oameni, e bine să ne întâlnim periodic într-una din aşezările văii, iar de acolo să purcedem de o parte şi de alta a râului, cercetând apele, râpele, pietrele, plantele, animalele, oamenii, casele şi obiceiurile.

Vedere spre nordul Depresiunii Neculele / Între Râmnice / Jitia-Bisoca (în fundal, Stejicu Mare şi Stejicu Mic)

ÎN EXCURSIE CU BOIERUL CHIRCU

6 Martie 2010

Boierul Chircu era îndrăgostit de natură. Prefera peisajele de la obârşia Râmnicului, dealurile strâns legate de munţi şi depresiunile populate din cele mai vechi timpuri. Cunoştea ca nimeni altul satele cuibărite în Depresiunea Neculele ori în Depresiunea Dumitreşti. Culmile, coastele, văile şi potecile judeţului de la curbura Carpaţilor erau bătute an de an de boier, însoţit de o mulţime de prieteni.

„Numai cine a făcut o excursie cu boierul Menelas Chircu îşi poate da seama de felul cum se organizează şi cum se porneşte la drum. Era un desăvârşit organizator. Prevedea totul. Nu-i lipsea nimic la drum şi conducea prietenii prin locurile cele mai frumoase. Tot ce avea punea la dispoziţia tuturor.” (T. Baciu – O viaţă aleasă, Bucureşti, 1942)
Plecau din oraş, pe firul apei spre amonte, pe cai mici de munte, obişnuiţi cu drumurile grele. Prima oprire era la Buda, unde Chircu avea o casă. „A doua zi, în răsăritul soarelui, în cântecul privighetorilor, în murmurul apei râului Râmnic, se făcea echiparea. Frumoasă echipare! Unul cerea să i se dea cutare cal, o doamnă că o strâng cizmele, altul nu ştie să încalece şi câte de felul acestora. Până nu era toată lumea gata, boierul Menelas nu se suia călare.”(id.)

Familia Chircu

Al doilea popas era la Jitia, unde excursioniştii vizitau schitul Poiana Mărului, Pietrele Fetei de la Neculele, Vintileasca şi Stejicu. Se făcea aprovizionarea în vederea drumeţiei pe Muntele Furu, de unde izvorăşte Râmnicul. Nopţile le petreceau sub cerul liber. Boierul intra în vorbă cu ţăranii întâlniţi în cale, stătea la sfat cu fruntaşii satelor, moşneni care nu-şi uitaseră spiţa boierească. Bădia Chircu urmărea cu deosebită atenţie arhitectura populară ţărănească cu cerdac sculptat, portul distins, totdeauna armonios, icoanele, velinţele, troiţele, uneltele, crucile de piatră de pe marginea drumului, poezia şi cântecele populare.
La întoarcere, drumeţii trăgeau la Conu Alecu, la Dumitreşti, unde luau prânzul şi erau trataţi cu o dulceaţă aromată de zmeură, un pahar de apă rece de izvor şi o cafea „taifas”. Cucoana Eugenia şi Conu Alexandru se bucurau să-l primească pe Chircu, alături de care călătoriseră de-a lungul şi de-a latul judeţului Râmnic, împreună cu vilegiaturişti ca Alexandru Vlahuţă, Gala Galaction, Nicolae Grigorescu, Barbu Şt. Delavrancea.


După popasul de la Dumitreşti, grupul „se îndrepta spre Buda, unde o zi şi o noapte toţi se odihneau, ca apoi să pornească spre Valea Sălciei, la doamna Eliza Petrescu, de unde nu se putea pleca decât cu mare greutate după două-trei zile de şedere. Cine n-a fost la Valea Sălciei? Cine a încercat să treacă pe valea Câlnăului, să nu oprească pe la conacul Elizei Petrescu, unde să fie ospătat şi bine primit? Care prefect, care pretor, care medic, care revizor şcolar, care ofiţer de jandarmi în inspecţiile ce aveau să facă în partea locului n-au fost oaspeţii acestei curţi?”(id.)
De la Valea Sălciei, excursioniştii coborau pe Câlnău, spre conacul Cucoanei Mariţa Popescu din cătunul Valea lui Lalu, comuna Pardoşi. Cine era Mariţa Popescu, aflăm de la acelaşi Teodor Baciu, biograful lui Menelas Chircu. Era sora fostului primar al Râmnicului, „cel cântat şi preamărit în revista «Bravos Râmnic», Vasile Cristoforeanu”.
„Ultima etapă era refacerea de două-trei zile în Buda, după care se pornea în legănatul cailor şi joaca mânjilor, spre Râmnic.”(id.) Astfel se încheia o drumeţie prin ţinutul râmnicean, aşezat între culmile domoale ale Furului şi apele tulburi ale Siretului, la cotul Carpaţilor, pe „şleaul cel mare al drumurilor”, la hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească.

Râmnicul în bazinul mijlociu

PIETRELE FETEI

3 Martie 2010


În satul Neculele din comuna Vintileasca, nu departe de povârnişul carpatic, se găsesc PIETRELE FETEI, despre care gândirea creatoare populară a urzit o legendă cu uriaşi în care se atribuie trăsături umane unor fenomene naturale. În realitate, bolovanii situaţi la mică distanţă de povârnişul carpatic sunt martori montani rezultaţi în urma eroziunii, numiţi de geologi „klippe” (stâncă abruptă, în germană). Legenda PIETRELOR FETEI o puteţi citi în postarea anterioară.
În epoca interbelică, Al. I. Zamfirescu a fotografiat mocanii neculeni la „Pietrele Fetei”. Grupul din prim-plan este mai numeros decât cel din planul al doilea. În timp ce unii şed în faţa stâncii, alţii – mai tineri – s-au cocoţat pe ea. O singură femeie se remarcă printre bărbaţii gătiţi ca de sărbătoare.
În planul secund, câţiva ţărani au braţele ridicate parcă pentru a fi mai vizibili.
Fundalul este dominat de abruptul montan ce închide spre apus Depresiunea Neculele sau „Între Râmnice” cum era cunoscută odinioară.

Fotograful a urmărit să surprindă mocanii în mijlocul naturii locului, la limita dintre dealurile subcarpatice şi Carpaţii Curburii, într-un sat de munte învăluit într-o legendă povestită de Al. Vlahuţă în „România pitorească”.
„Aşezat în zarişte largă şi-n miros de flori”, satul Neculele (denumirea i se trage de la boierii Neculeşti) a făcut parte până în 1930 din comuna Jitia din judeţul Râmnicu Sărat. Din 1968, satul aparţine judeţului Vrancea.