BORDEŞTII

Bordeştii au o biserică veche la care se ajunge cu oarece dificultate, din pricina absenţei oricărui indicator în acest sens. De câţiva ani buni, biserica se renovează, iar azi mi-am amintit acest lucru. Cum tocmai îmi reparasem maşina, m-am gândit că n-ar fi rău să ies puţin în decor, pe dealurile din nordul oraşului. Am fost inspirat întrucât am găsit meşterii la lucru pe şantierul viitoarei mănăstiri. Şeful echipei mi-a furnizat câteva aspecte inedite ale muncii de restaurare şi mi-a permis să intru în interiorul bisericii, unde am luat câteva cadre. De asemenea, mi-a arătat o monografie a comunei unde am remarcat o fotografie cu Al. Vlahuţă şi N. Iorga în faţa bisericii.
Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” a fost ridicată de căpitanul Mănăilă, dregător al lui Constantin Brâncoveanu, între anii 1698-1699. Metoc al Episcopiei Buzăului de la 1742, mănăstirea este închinată la sfârşitul veacului XVIII mănăstirii din Băbeni. În veacul următor, după secularizarea averilor mănăstireşti şi plecarea călugărilor greci care alcătuiau obştea mănăstirii, biserica devine biserică de mir a localnicilor. Cutremurele şi alunecările de teren adus biserica la ruină, astfel încât în anul 1911 biserica este abandonată. Boierul Al. I. Zamfirescu de la Dumitreşti surprinde fotografic imaginea jalnică în care se găsea construcţia la începutul secolului trecut. În 1915, biserica este declarată monument istoric.
Alături de şeful echipei de constructori, am admirat pridvorul, ancadramentele ferestrelor, uşa cioplită în lemn după modelul original, stâlpii dintre pronaos şi naos, bolta altarului şi – nu în ultimul rând – fragmentele pictate de Pârvu Mutu, acelaşi care a pictat şi biserica „Adormirea” din Râmnicu Sărat. Mi-aduc aminte că am văzut autoportretul acestui zugrav la Muzeul Naţional de Artă al României, unde a fost dus în 1960, tocmai de la Bordeşti.

Odată ieşiţi din biserică, am înconjurat „trefla” construcţiei, oprindu-ne în apropierea unei cruci medievale inscripţionate în greacă. Mi-a fost prezentată şi o instalaţie de scurgere a apei de pe platoul ocupat de biserică. Am gustat şi fructele merilor japonezi plantaţi lângă zidurile renovate ale bisericii.
Mi-am luat adio de la meşterul dedicat meseriei sale şi am purces mai departe pe dealurile Bordeştilor, pictate în culori calde de final de octombrie. Voi reveni la Bordeşti, curios să aflu mai multe despre biserica veche de peste 300 de ani.

OCTOMBRIE

Suntem în octombrie, o vârstă a anului cu zile senine şi calme, blânde şi dulci. Lung răstimp, vremea rămâne liniştită îmbiindu-ne la drum. De-a lungul şi de-a latul ţinuturilor subcarpatice, prin satele de sub munte, e timpul iarmaroacelor. Strugurii, gutuile, perele, nucile, sunt la mare căutare. Funii de ceapă arămie ornează pridvoarele. Mireasma fânului proaspăt cosit răzbate din carele ţăranilor de pe valea Râmnicului, împletindu-se cu aroma boabelor din podgorii şi a mustului dat în fiert.
„Lumina e de aur şi, în marea bogăţie a toamnei, până şi praful pare de aur” (Geo Bogza, Lauda toamnei, 1954).
Octombrie (Brumărel) este personificat printr-un voinicel pe cal bălan care călăreşte peste câmpii, dealuri şi munţi să ia parfumul florilor. El seduce florile şi le ia mirosul. Misiunea lui este de a veşteji toate florile şi de a scutura frunzele copacilor: „Seara peste ele pic, / La prânz nu mai e nimic, / Feţele la toate stric”. Credinţa populară spune că octombrie este luna când „începe să brumuiască”, adică să cadă bruma.
Urcaţi în luna voinicului Brumărel pe valea sărată a Râmnicului. Mergeţi în pădurile de la Dumitreşti, Chiojdeni, Jitia ori Bisoca. Vă veţi bucura de culorile şi tonurile calde ale toamnei, veţi admira peisajul domol subcarpatic în aceste zile de neuitat, când „razele soarelui par filtrate prin miere” (Geo Bogza). Prindeţi lumina de aur a toamnei într-unul din satele văii Râmnicului, departe de zgomotul şi mizeria oraşului.