Posts Tagged ‘Neculele’

Îndreptaţi-vă privirea spre drumurile necunoscute ale satelor

7 Martie 2013

„Îndreptaţi-vă privirea spre drumurile necunoscute ale satelor. Dar să nu idealizaţi nimic, să scrieţi aievea despre oameni şi locuri. Reportaje. Reportaje adevărate… De câteva zile, de când am poposit aici, am pus în cuvinte nemeşteşugite culoarea, cântecul şi pitorescul din această mirifică vale a Râmnicului”. (Gala Galaction)

IMG_7017

Iarna s-a dus, zăpezile s-au topit şi constat că n-am mai fotografiat de mult. Am fost cam leneş din acest punct de vedere. Tocmai de aceea abia aştept să dea colţu ierbii, să ies la vânătoare de imagini, pe dealurile din împrejurimile oraşului ori mai departe, unde mă vor duce drumurile acestei primăveri. De ceva vreme, am şters oraşul de pe lista subiectelor fotografice. De ce? Mă simt din ce în ce mai străin în acest Râmnic murdar, abulic, întunecat şi manelizat, unde am epuizat (aproape) orice subiect foto. Nici de scris despre el nu-mi prea arde. Geografia umană a urbei pare lovită de sterilitate socială şi nu de puţine ori am sentimentul că trăiesc în mijlocul unei populaţii vegetative, fără conştiinţă istorică, atomizată social. Viaţa merge în gol, fără perspective, cu speranţe hrănite de idealuri deşarte.

Dacă nu fotografiez, nu înseamnă că am devenit indiferent la peisajul înconjurător. Nu. Doar că mă doare să văd că efortul de a rezolva, a soluţiona, de a dialoga ajunge la derizoriu. Râmnicul s-a umplut de paraziţi, câini vagabonzi, şarlatani. Şi praf, mult praf, ridicat în văzduh de vântul de la răsărit. O plimbare de-a lungul străzilor Victoriei şi Tudor Vladimirescu oripilează trecătorul prin aiureala arhitecturală şi socială, prin improvizaţiile şi murdăria caracteristice. Belaliu şi puturos, neiubit şi plicticos, oraşul nu dă semne că şi-ar reveni. Dimpotrivă, se cufundă din ce în ce mai mult în mlaştina puturoasă a mahalalei, unde iluziile mor rotindu-se perpetuu într-un „cerc barbar şi fără sentiment” (G. Bacovia).

Dar, să lăsăm oraşul ce-şi refuză calitatea de destinaţie fotografică şi să vedem ce putem fotografia în această primăvară. Prispa subcarpatică piemontană, clădită din pietrişuri şi nisipuri, străbătută de unda sărată a Râmnicului, acoperită de păduri de stejar, acoperă o paletă largă de subiecte fotogenice. Mai sus, valea se strânge, iar în copaia Dumitreştilor puteţi fotografia relieful degradat de torenţi şi alunecări. Şi mai sus, dincolo de strâmtura anticlinală subcarpatică, în ulucul Neculelor, fotografii de peisaj se simt în elementul lor. Lacul de la Vintileasca, Piatra Mâţei de la Jitia de Sus, Pietrele Fetei de la Neculele, Sarea Roşie (pe Sărăţel), Dealul Măgura, Cascada Muntioru sunt tot atâtea subiecte demne de a fi luate în vizor. Nu o dată m-am bucurat de generozitatea acestor locuri de la obârşia râului Râmnic.

Anunțuri

VINTILEASCA

30 Octombrie 2012

Finalul de brumărel mi-a dat ghes să urc din nou pe firul apei Râmnicului, în căutarea peisajelor şi oamenilor de la munte care par că vor să pună o oarecare distanţă între ei şi poporul de la şes, cum spune Alecu Russo în vremurile când era închis între zidurile mănăstirii Soveja.  N-am mai fost de ceva vreme în bazinul superior al râului cu obârşia în Munţii Furu, modelaţi în roci sedimentare, depuse în era terţiară.

Octombrie oferă în dealurile subcarpatice o desfătare cromatică demnă de paleta unui peisagist înzestrat. Odinioară aici şi-au încercat penelul Nicolae Grigorescu şi Ştefan Popescu. O pădure prefăcută în tonuri de galben şi roşu nu poate scăpa unui împătimit de frumuseţea naturii sălbatice. Puneţi mâna pe un aparat de fotografiat şi porniţi la drum. Surprindeţi peisajul scăldat în lumina de după-amiază, lumină ce dă o plastică sculpturală şi maximum de relief imaginii pe care o veţi obţine.

Evadaţi din oraş şi îndreptaţi-vă paşii spre colinele de sub munte. De la cea dintâi frunză îngălbenită şi până la ultimele clipe dinaintea iernii, când pădurea se dezgoleşte aproape complet, trăiţi momente pline de culoarea, lumina, savoarea şi parfumul sezonului autumnal.

Dacă vă place să scormoniţi fundul râpelor în căutarea fosilelor ori să ciocăniţi stâncile să vedeţi cât sunt de tari, dacă vreţi să înţelegeţi procesele care transformă morfologia Văii Râmnicului sau tectonica regiunii, nu ezitaţi să urcaţi dincolo de dealurile înalte care închid Depresiunea Între Râmnice, replică sudică a Depresiunii Vrancea.

În ceea ce mă priveşte, aşa cum am mărturisit şi cu alte ocazii, în afara peisajelor sunt din ce în ce mai atras de oamenii Văii Râmnicului, de mocanii de la Jitia, Vintileasca, Neculele ori Bisoca. Încerc o cercetare de teren a unor aspecte etnografice. Dar până la propriile observaţii ca fieldworker, citesc ce a scris Ion Diaconu despre ţinutul Râmnicului: „Oamenii de acum sunt în contrast izbitor în faţa celor de ieri. Satele de podgorie, spre pildă, merg vertiginos către orăşenizare: şi-au pierdut complet folclorul, înlocuindu-l cu romanţele patefonului. Costumele străbune aici nu se mai află, iar obiceiurile par nici să fi fost. În unele locuri se găsesc saloane de dans. Doar satele de munte, cu cele de la câmpie – mai ales ale mocanilor – au scăpat, datorită izolării ori ocupaţiei păstoreşti care nu le-a îngăduit să se orăşenizeze” Folklor din Râmnicul-Sărat (vol. I, 1933).

Vintileasca este unul dintre satele din care iubitorul de autentic nu va pleca dezamăgit. Dimpotrivă! Sunt încă mocani care ţin la portul strămoşesc, călăuziţi de cuvintele: ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul! Ori de câte ori am poposit în Depresiunea Între Râmnice, am găsit munteni dornici să-mi arate frumuseţea vechilor costume. Anul trecut, împreună cu Aurel Şelaru (un împătimit al Văii Râmnicului) am cercetat portul Anei Maftei, o copilă de unsperzece ani, mândră de costumul ţesut de mătuşa de la Neculele, mătuşă care din pricina vederii slabe nu mai creează asemenea bijuterii etnografice. Zilele trecute, am fotografiat-o pe Aniela Colniceanu, o mocăncuţă de clasa întâi, purtătoarea unui costum de pe vremea străbunicii…

La Vintileasca, faţa pământului e neregulată, nu găseşti uşor loc de clădit. De aceea, fiecare locuitor aşează casa cum poate şi unde poate, fără să urmeze o anume rânduială: o casă e mai sus, alta mai jos, una pe culme, alta pe coastă, alta chiar în fundul văii sau în vreun pârâu, după cum se întâmplă. Cu alte cuvinte, casele sunt risipite şi rămâne împrejur loc larg pentru pometuri, păşune sau chiar pentru arătură.

O veste bună pentru amatorii de urcat pe Râmnic: s-a asfaltat drumul până la Jitia de Sus, până în dreptul casei fostului primar, Neculai Noapteş. Ni se promite un pod peste Râmnic la Jitia de Sus, spre Mănăstirea Poiana Mărului. Acest pod ar pune în valoare această veche vatră a sihăstriei româneşti şi ar închide un circuit turistic pe Valea Râmnicului şi Valea Slănicului, Bisoca fiind astfel mult mai accesibilă dinspre satele din bazinul superior al Râmnicului, precum Jitia şi Vintileasca.

 

Hai-hui prin Depresiunea Neculelor

30 Iunie 2010

Cireşar, 29. Sunt pe un drum de ţară, la Tănăsari, un sat risipit din Depresiunea Neculelor, pe povârnişul de răsărit al Munţilor Furu, în comuna Vintileasca. De sub umbra ierburilor se aud greierii, cântăreţii neobosiţi ai zilelor de vară. De o parte şi de alta, pajişti înflorite, însufleţite de ploile din ultima perioadă care, pe lângă binefaceri, duc şi la apariţia unor fenomene geomorfologice actuale prea puţin dorite de oamenii locului. Relieful evoluează rapid sub influenţa marelui volum de apă scurs pe versanţi, iar consecinţele nu se lasă prea mult aşteptate. Dinamica peisajului geomorfologic face ca în unele locuri carosabilul s-o ia la vale, autorităţile neavând, deocamdată, altă soluţie decât să instaleze indicatoare cu „ocolire” şi „drum îngustat”.

Tănăsari, comuna Vintileasca, jud. Vrancea

Depresiunea Neculele, scara 1:50 000

Ici şi acolo, printre florile de iunie, câte o casă marchează prezenţa mocanului. Satul e cuibărit între Culmea Pietrii (1300 m), Măgura (825 m) şi Măgura cu Tisele (825 m). La nord se învecinează cu satul Neculele, iar la sus cu satul Măgura. O apuc spre nord, spre Pietrele Fetei, pe un drum tăiat de câteva pâraie repezi de munte. Arareori mă încrucişez cu vreun localnic, pe care-l întreb despre una, despre alta. Bătrânii calcă apăsat, altfel decât cei de la şes; par să nu se grăbească niciodată. Au casele acoperite cu şindrilă şi pridvoarele traforate, semn că lemnul e la mare preţ pe aceste meleaguri. Ca să sari un gard, te ajuţi de un fel de tălpici care-ţi uşurează efortul.
La Pietrele Fetei ajung dinspre răsărit, printre mestecenii pe care, de fiecare dată, în orice anotimp (mai ales toamna), îmi place să-i fotografiez. Lângă pietre paşte calmă o vacă, iar în curtea proprietarului terenului pe care se găsesc bolovanii de gresie se joacă odraslele sale. De aici, perspectiva se deschide spre Neculele, Bahnele şi Poiana Stoichii, satele din partea de miazănoapte a depresiunii, dar şi spre Dealul Bisoca, la miazăzi.

Neculele, satul după care a fost denumită depresiunea

Se apropie seara şi trebuie să mă întorc la maşina lăsată în centru comunei, lângă Primărie. De aici, ajung în câteva minute la lac unde, ca de fiecare dată, opresc şi fac o serie de fotografii. Şi aici sunt câţiva mesteceni, din ce în ce mai puţini din păcate. Îmi place să imortalizez lacul pe fundalul munţilor de la miazănoapte, acoperiţi acum de nori ameninţători de ploaie.

Poiana Negari, Dealu Sării, Jitia; vedere spre vest

La venire, până să ajung la Vintileasca, am urcat în Poiana Negari la Dealu Sării (Jitia), de unde se poate cuprinde cu privirea o bună parte din Depresiunea Neculele (Între Râmnice). Şi tot până să ajung la Vintileasca, Poliţia română a avut grijă să-şi dovedească zelul, amendându-mă pentru că, la Jitia de Sus, nu purtam centura de siguranţă. Aşadar, aveţi grijă, dacă treceţi prin zonă şi nimeriţi în ziua când Poliţia română are plan de amenzi, purtaţi centura de siguranţă. În caz contrar, două vajnice poliţiste vă vor uşura buzunarele.

Râmnicul la Chiojdeni

Deci, cu excepţia episodului neplăcut al amenzii, 29 cireşar a fost o zi câştigată, în care am redescoperit geografia sălbatică a văii sărate cu obârşia în Munţii Furu, de la cotul Carpaţilor. Nu voi obosi niciodată să urc până sus, acolo unde îmi pot roti de jur-împrejur privirea, între abruptul carpatic şi dealurile ce închis spre răsărit copaia Neculelor, acolo unde tihna nu-mi va fi tulburată decât de un behăit, un muget ori cântecul vreunui greiere toropit de soarele verii.

Râmnicul la Buda

ÎNTÂLNIRE LA VINTILEASCA

11 Aprilie 2010

La două săptămâni după drumeţia „geologică” din 27 martie, am urcat iar pe Râmnic, de astă dată cu gândul să întâlnesc oameni împătimiţi de valea de-a lungul căreia se înşiră aşezări ca Vintileasca, Jitia, Chiojdeni, Dumitreşti, Buda ş.a.m.d.

Neculele

Gazdă ne-a fost profesorul Costel Stanciu din Vintileasca, un râmnicean stabilit aici în urmă cu câţiva ani: „Am ajuns în Vintileasca, am văzut lacul. M-am dus pe marginea lui şi am privit. Am rămas uimit, m-a impresionat profund. Apoi am privit către munţi, spre vârfurile Piatra şi Furu şi am zis de atunci: acolo sus ar fi un loc deosebit de casă. De atunci veneam aproape mereu şi am aflat că este liber postul de educaţie fizică de la şcoala de aici. Mi-am dorit în acel timp să îmi pot face o casă aici şi să profesez în zonă. Îmi doream linişte şi să mă pot relaxa”.(Aurel Şelaru, Monitorul de Vrancea).

La 915 metri altitudine, casa profesorului Costel Stanciu este aşezată într-un loc binecuvântat, de unde se deschide o frumoasă perspectivă spre Depresiunea Neculele. Construită din lemn, seamănă cu o casă de vacanţă, dar proprietarul petrece şi iernile tot aici. Accesul este destul de dificil, recomandat fiind un automobil cu tracţiune integrală. Cu toate acestea, bătrâna mea Dacie a făcut faţă cu succes situaţiei.
Oamenii pe care i-am întâlnit sunt numai unul şi unul, iubitori de trecut şi cu spirit de aventură. Buni cunoscători ai locurilor, sunt dornici să se implice în promovarea turistică a văii Râmnicului şi în conservarea unor tradiţii locale. Unii, ca Marian Galoiu, Sorin Pantelimon, Ana Maria Bentea, Ioana Dumitrescu sunt din partea locului. Alţii, ca Aurel Şelaru, Ionuţ Bercaru, au prins drag de valea aceasta deşi locuiesc niţel mai departe. Ideea de a ne strânge undeva pe vale a fost a lui Aurel Şelaru, ziarist la Monitorul de Vrancea, un entuziast plin de energie şi drumeţ înveterat pe meleagurile râmnicene. De fapt, Aurel are gânduri mari. Împreună cu cei prezenţi pe 10 aprilie la Vintileasca, vrea să pună bazele unei asociaţii/fundaţii care să scoată din anonimat geografia sălbatică a văii Râmnicului.

Munţii Furu

Într-un fel, întâlnirea noastră a amintit timpurile de altădată, când drumeţi ca Al. Vlahuţă, Barbu Şt. Delavrancea, O. Moşescu, M. Chircu, Al. I. Zamfirescu căutau să cunoască în cele mai mici detalii colţul nostru de provincie. În memoria unor astfel de oameni, e bine să ne întâlnim periodic într-una din aşezările văii, iar de acolo să purcedem de o parte şi de alta a râului, cercetând apele, râpele, pietrele, plantele, animalele, oamenii, casele şi obiceiurile.

Vedere spre nordul Depresiunii Neculele / Între Râmnice / Jitia-Bisoca (în fundal, Stejicu Mare şi Stejicu Mic)

ÎN EXCURSIE CU BOIERUL CHIRCU

6 Martie 2010

Boierul Chircu era îndrăgostit de natură. Prefera peisajele de la obârşia Râmnicului, dealurile strâns legate de munţi şi depresiunile populate din cele mai vechi timpuri. Cunoştea ca nimeni altul satele cuibărite în Depresiunea Neculele ori în Depresiunea Dumitreşti. Culmile, coastele, văile şi potecile judeţului de la curbura Carpaţilor erau bătute an de an de boier, însoţit de o mulţime de prieteni.

„Numai cine a făcut o excursie cu boierul Menelas Chircu îşi poate da seama de felul cum se organizează şi cum se porneşte la drum. Era un desăvârşit organizator. Prevedea totul. Nu-i lipsea nimic la drum şi conducea prietenii prin locurile cele mai frumoase. Tot ce avea punea la dispoziţia tuturor.” (T. Baciu – O viaţă aleasă, Bucureşti, 1942)
Plecau din oraş, pe firul apei spre amonte, pe cai mici de munte, obişnuiţi cu drumurile grele. Prima oprire era la Buda, unde Chircu avea o casă. „A doua zi, în răsăritul soarelui, în cântecul privighetorilor, în murmurul apei râului Râmnic, se făcea echiparea. Frumoasă echipare! Unul cerea să i se dea cutare cal, o doamnă că o strâng cizmele, altul nu ştie să încalece şi câte de felul acestora. Până nu era toată lumea gata, boierul Menelas nu se suia călare.”(id.)

Familia Chircu

Al doilea popas era la Jitia, unde excursioniştii vizitau schitul Poiana Mărului, Pietrele Fetei de la Neculele, Vintileasca şi Stejicu. Se făcea aprovizionarea în vederea drumeţiei pe Muntele Furu, de unde izvorăşte Râmnicul. Nopţile le petreceau sub cerul liber. Boierul intra în vorbă cu ţăranii întâlniţi în cale, stătea la sfat cu fruntaşii satelor, moşneni care nu-şi uitaseră spiţa boierească. Bădia Chircu urmărea cu deosebită atenţie arhitectura populară ţărănească cu cerdac sculptat, portul distins, totdeauna armonios, icoanele, velinţele, troiţele, uneltele, crucile de piatră de pe marginea drumului, poezia şi cântecele populare.
La întoarcere, drumeţii trăgeau la Conu Alecu, la Dumitreşti, unde luau prânzul şi erau trataţi cu o dulceaţă aromată de zmeură, un pahar de apă rece de izvor şi o cafea „taifas”. Cucoana Eugenia şi Conu Alexandru se bucurau să-l primească pe Chircu, alături de care călătoriseră de-a lungul şi de-a latul judeţului Râmnic, împreună cu vilegiaturişti ca Alexandru Vlahuţă, Gala Galaction, Nicolae Grigorescu, Barbu Şt. Delavrancea.


După popasul de la Dumitreşti, grupul „se îndrepta spre Buda, unde o zi şi o noapte toţi se odihneau, ca apoi să pornească spre Valea Sălciei, la doamna Eliza Petrescu, de unde nu se putea pleca decât cu mare greutate după două-trei zile de şedere. Cine n-a fost la Valea Sălciei? Cine a încercat să treacă pe valea Câlnăului, să nu oprească pe la conacul Elizei Petrescu, unde să fie ospătat şi bine primit? Care prefect, care pretor, care medic, care revizor şcolar, care ofiţer de jandarmi în inspecţiile ce aveau să facă în partea locului n-au fost oaspeţii acestei curţi?”(id.)
De la Valea Sălciei, excursioniştii coborau pe Câlnău, spre conacul Cucoanei Mariţa Popescu din cătunul Valea lui Lalu, comuna Pardoşi. Cine era Mariţa Popescu, aflăm de la acelaşi Teodor Baciu, biograful lui Menelas Chircu. Era sora fostului primar al Râmnicului, „cel cântat şi preamărit în revista «Bravos Râmnic», Vasile Cristoforeanu”.
„Ultima etapă era refacerea de două-trei zile în Buda, după care se pornea în legănatul cailor şi joaca mânjilor, spre Râmnic.”(id.) Astfel se încheia o drumeţie prin ţinutul râmnicean, aşezat între culmile domoale ale Furului şi apele tulburi ale Siretului, la cotul Carpaţilor, pe „şleaul cel mare al drumurilor”, la hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească.

Râmnicul în bazinul mijlociu

PIETRELE FETEI

3 Martie 2010


În satul Neculele din comuna Vintileasca, nu departe de povârnişul carpatic, se găsesc PIETRELE FETEI, despre care gândirea creatoare populară a urzit o legendă cu uriaşi în care se atribuie trăsături umane unor fenomene naturale. În realitate, bolovanii situaţi la mică distanţă de povârnişul carpatic sunt martori montani rezultaţi în urma eroziunii, numiţi de geologi „klippe” (stâncă abruptă, în germană). Legenda PIETRELOR FETEI o puteţi citi în postarea anterioară.
În epoca interbelică, Al. I. Zamfirescu a fotografiat mocanii neculeni la „Pietrele Fetei”. Grupul din prim-plan este mai numeros decât cel din planul al doilea. În timp ce unii şed în faţa stâncii, alţii – mai tineri – s-au cocoţat pe ea. O singură femeie se remarcă printre bărbaţii gătiţi ca de sărbătoare.
În planul secund, câţiva ţărani au braţele ridicate parcă pentru a fi mai vizibili.
Fundalul este dominat de abruptul montan ce închide spre apus Depresiunea Neculele sau „Între Râmnice” cum era cunoscută odinioară.

Fotograful a urmărit să surprindă mocanii în mijlocul naturii locului, la limita dintre dealurile subcarpatice şi Carpaţii Curburii, într-un sat de munte învăluit într-o legendă povestită de Al. Vlahuţă în „România pitorească”.
„Aşezat în zarişte largă şi-n miros de flori”, satul Neculele (denumirea i se trage de la boierii Neculeşti) a făcut parte până în 1930 din comuna Jitia din judeţul Râmnicu Sărat. Din 1968, satul aparţine judeţului Vrancea.