Soarele nu dogoreşte prea tare. Profit de situaţie şi mă strecor lângă balta din marginea Câmpiei Râmnicului, un liman alungit spre matca Buzăului, la hotarul de răsărit al vechiului ţinut râmnicean. Mirosul de nămol mi-aduce aminte de verile petrecute pe malul lacului de la Câineni, situat nu departe de Balta Albă. E dimineaţă, sunt la marginea bălţii şi privesc spre răsărit. De jur-împrejurul bălţii, căldura a scos la iveală petice albe de sare şi a crăpat pojghiţa de sol de la suprafaţă. De apă nu mă pot apropia prea mult, nămolul plin de gâze împiedicându-mă să fac prea mulţi paşi.
Ţipătul ascuţit al păsărilor cu trup alb şi aripi negre mă însoţeşte permanent. Alături de gâze, mormoloci şi broaşte, sunt stăpânele bălţii. Păcat că n-am un obiectiv cu focală mare, pentru detalii. Soarele începe să se ridice pe cer, semn că se apropie prânzul. Străbat stuful ce-nconjoară lacul şi ies în câmp, unde grâul se pregăteşte să devină auriu. Revin în staţiune, mulţumit că am revăzut lacul de la margine de Bărăgan după ani şi ani de când n-am mai trecut pe aici. M-aş întoarce într-o zi mai puţin dogorită şi aş fotografia păsările bălţii, într-o lumină bună, acompaniat de broaşte şi de şuieratul vântului prin stuf.
MELEAGURI RÂMNICENE 