Archive for Februarie 2010

CELE MAI TINERE VALURI CARPATICE

27 Februarie 2010

Deşi a fost o zi mohorâtă de sfârşit de februarie, am urcat la volan şi-am mers până în bazinul superior al Râmnicului, dornic să declanşez în decorul dealurilor subcarpatice interne. Ceaţa m-a însoţit de-a lungul întregului drum, împiedicându-mă să înregistrez prea multe detalii. Dar, cum „fotograful bun se cunoaşte pe vreme rea”, nimic nu m-a oprit să urc până la Jitia de Sus, la stâncile ciclopice ridicate până la verticală de forţele telurice, numite de localnici „Pietrele Mâţei”. Până aici însă am avut ocazia să simt sub roţi, la Jitia de Jos, efectele unei alunecări de teren de toată frumuseţea. Asfaltul era deplasat de un organism torenţial activat de topirea zăpezilor şi precipitaţiile din ultima vreme. Un localnic mi-a spus că alunecarea a început cu aprox. o săptămână în urmă. În urma observaţiei, aş putea spune că e vorba de o combinaţie între o alunecare de tren şi un torent noroios care a rupt barajele din bolovani de râu. Apa din micile lacuri formate în spatele barajelor s-a infiltrat în depozitele argiloase determinând alunecarea terenului. În apropierea râului Râmnic, în zona conului de noroi, pământul musteşte de apă, iar parapetul lateral al râului a fost împins în albia minoră.


Parapet lateral distrus de alunecare de teren la Jitia de Jos

Încă o dată am înţeles că parcurgerea văii Râmnicului nu e altceva decât un curs practic de geomorfologie aplicată, unde profesorul e nimeni altul decât natura. Pluviodenudarea, ravenarea, torenţialitatea, alunecările de teren sunt aici la ele acasă. Se adaugă deformarea teraselor, din cauza înălţării în amonte a Carpaţilor, fenomen observat de geograful francez Emm. De Martonne cu mai bine de un secol în urmă. Toate aceste procese argumentează tinereţea „celor mai tinere valuri carpatice”, cum erau numiţi odinioară Subcarpaţii.
La Jitia de Sus mi-am ales drept punct de staţie un petic de terasă suspendat deasupra „Pietrelor Mâţei”.


Vedere spre izvoarele Râmnicului

Spre amonte, culmile Munţilor Vrancei erau acoperite de negură, privirea neputând pătrunde prea mult. Nici spre aval obiectivul nu putea străpunge alburiul ceţii de februarie. Jos, în albie, un sătean căra un buştean cu ajutorul unui cal. Apa şerpuia tulbure printre zidurile verticale de gresie, despărţite de goluri create de eroziune în rocile moi. Geografii numesc acest fenomen eroziune diferenţială.
Aşadar, o zi cu atmosferă plumburie de iarnă, dar, în acelaşi timp, o zi plină de învăţăminte într-ale geografiei, o ştiinţă ale cărei taine nu le poţi afla decât pe teren.

Phiii… ce alunecă argila asta!…