Profesorul meu e NATURA

Temperamentul năvalnic m-a apropiat prea intim de natură ca să-ncerc s-o prind în tipare. Am învățat că – în geografie – observația și intuiția sunt coordonatele după care se desfășoară munca de teren. Nu-mi place haina sobră a expunerii științifice, detest ariditatea discursului academic, profesorul meu e NATURA. Urc pe Râmnic de peste douăzeci de ani și nu mă plictisesc. Iarna, când pădurile dorm, observ bine geologia acestei văi instabilă și vulnerabilă, cu o dinamică a reliefului cum rareori am mai văzut.

Iarnă pe Valea Râmnicului

Orhideele sălbatice de pe Râmnic

Sunt iarăși pe Râmnic, o vale care-și dezvăluie seretele pe-ndelete, într-o zi reavănă de florar (29 mai), într-o solemnitate silvestră, sălbatică și cromatică. Așa cum îmi place, flirtez cu lumina la crepuscul, după o bură. Sunt în lumea plantelor, chiar pe malul râului, unde o natură dionisiacă se-nfățișează sub forma unor hățișuri, a unui freamăt vital, claustrat și atent la universul vegetal. De fapt, am revenit pentru o nouă întâlnire cu ohideele sălbatice, în special cu Ophrys scolopax subsp. cornuta. Multe dintre aceste plante folosesc strategii mai puțin ortodoxe pentru polenizare. Se folosesc de insecte, le păcălesc să le transporte polenul fără să le ofere nimic în schimb. Florile imită aspectul femelelor unor himenoptere nonsociale (asemenea albinelor sau viespilor, dar care nu trăiesc în colonii). Unele nu imită doar forma corpului, ci și consistența țesuturilor, suprafața, mirosul, răspândind feromoni identici cu cei produși de către insectele gata de împerechere. Asemănarea e atât de puternică, încât masculul, cucerit, se lasă păcălit și cade în capcană. E limpede că în această relație, raportul de forțe e controlat de plantă. În fața acestei geografii surprinzătoare, nu-mi rămâne decât să fac o plecăciune, să las deoparte graba, nepăsarea și vanitatea, să privesc viața (și) dintr-o altă perspectivă, oferindu-mi un nou punct de vedere. Experinența aceasta mă va schimba.

Valea Salciei

De câțiva ani buni nu mai fusesem la Valea Salciei, o fundătură din Dealurile Budei, pe dreapta Râmnicului. Am mai spus-o, ca râmnicean ai avantajul să fii aproape de dealurile subcarpatice și nu-ți trebuie decât puțin timp liber pentru a te bucura de natură. Prima zi de Brumar a venit cu temperaturi suficient de blânde pentru o ieșire pe teren. O vreme senină, blândă, ce-ți dă ghes să urci (măcar) nițel pe coamele din împrejurimile urbei. Până la Valea Salciei nu sunt decît 30 de kilometri. Asfalt nou aveți (aproape) până la intrarea în Toropălești, primul sat al comunei Buda. Din centrul comunei, faceți stânga sprea Valea Largă, un sat de pe Valea Spidele, afluent al Râmnicului. După Valea Largă, cromatica de toamnă vă face să trageți pe dreapta și să fotografiați. Cum spune Geo Bogza, lumina soarelui păre filtrată prin miere, iar dacă aveți răbdare până la asfințit, când lumina cade pieziș și umbrele nu mai sunt tăioase ca la amiază, veți obține imagini mulțumitoare.

Am intrat în sat, am oprit la conacul coanei Eliza, boieroiaca de altădată, după care am făcut cale-ntoarsă și am urcat pe coama Dealului Țurcanului, un excelent punct de belvedere, de unde vă puteți roti de jur-împrejur privirea. Soarele se apropia de linia orizontului, grăbit să apună dincolo de Dealul Cordunel, ce desparte bazinul Câlnăului de cel al Slănicului. Spre nord-vest, departe,  până la spintecătura Râmnicului de la Bisoca, la poalele Munților Furu, valurile subcarpatice se succed de la cele mai tinere, aproape de tine, până la dealurile interne, mai vechi. De fiecare dată când ies pe teren, caut un punct de unde să am perspectivă spre povârnișul muntos, pe care Râmnicul îl rupe și intră în Depresiunea Neculelor, continuându-și scurgerea spre seșul coborât al Siretului. Pe această cumpănă de ape dintre Spidele și Câlnău – vă reamintesc e vorba de Dealul Țurcanului – mi-am amintit îndemnul lui George Vâlsan, care ne povățuia să urcăm pe puctele dominante, de unde putem avea o privire panoramică asupra ținutului. Ei bine, suspendat aproape  la 500 de metri, m-am bucurat de peisajul desfășurat între cotul carpatic și Dealul Căpățânii, dincolo de care Glacisul Râmnicul face legătura cu șesul dunărean. O geografie subcarpatică rumenită în culorile calde ale toamnei.

Biserica de la Draghești, comuna Topliceni

Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu darul Sfântului Duh, s-a început această sfântă şi dumnezeiască Biserică şi s-au zidit din temelie şi s-au înfrumuseţat de Dumeaei Jupâneasa Maria Visteria, soţie a răposatului de veci Ioan Dedulescu şi de fiul Dumnealor Neculai, în zilele prea înălţatului Domn Constantin Mavrocordat şi a Episcopului de Buzău, Chir Metodie, cinstindu-se hramul Bisericii aceştia întru cinstea şi mărirea Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria şi a Sfântului şi de minuni făcător Neculae Miralechiu, leat 7255 (1747)

Nicoleta (Vintileasca)

CULTUL DATINEI

Cu înviorările vorbelor sale în minte, mergeam peste două zile să ţin o conferinţă la Râmnicu Sărat. Când am intrat, sala era o feerie multicoloră. Doamnele şi domnişoarele erau în costum naţional. cele mai multe în costumul ţinutului râmnicean. Ce m-a uimit e că mulţi dintre intelectuali – avocaţi, ofiţeri, studenţi – erau şi ei îmbrăcaţi ţărăneşte. Nu în costume de contrafacere carnavalescă, ci în straie ţărăneşti adevărate. Minunea mi-a fost lămurită cu mândrie: „În localitate există o veche societate pentru cultivarea jocurilor naţionale CHINDIA, întemeiată şi condusă de un bogătaş, d. Menelas Chircu, prietenul lui Vlahuţă şi colecţionar de tablouri între care locul întâi îl ocupă Grigorescu şi Luchian. L-am văzut apoi pe acest simpatic bătrân săltând în fruntea horelor cu o vioiciune care întrecea pe a celor doi flăcăi ai săi, ce dădeau căciula pe sprânceană şi băteau parchetul cu opinca. Dar în seara aceea înflăcărată de culori şi ritmuri, am înţeles un lucru: ce extraordinară influenţă educativă exercită acolo amintirea lui Grigorescu şi prezenţa tablourilor lui. O doamnă, Paulina Gheorghescu, care purta cu maiestate costumul ţărăncilor lui, mi-a lămurit cum îşi alegea Grigorescu acest costum de pe plaiurile Râmnicului. Râmnicenii se recunosc în opera marelui pictor şi siluetele care se înturnau în horă păreau în adevăr desprinse din pânzele vizionarului.  Priveam sărbătoarea de culori şi înţelegeam că această surprinzătoare CHINDIE îşi are obârşia în câteva tablouri ale lui Grigorescu din casa primitoare a domnului Chircu. Era opera lui postumă şi vie.

Mocancă din Vintileasca la Fetivalul din Poiana Negari (Jitia / Dealu Sării), 11 august 2013

Clasa noastră cultă, înstrăinată până la război, îşi caută rădăcinile româneşti, se românizează. Fenomenul e mult mai întins decât aceste două, trei constatări de proces-verbal. Şi el nu vine fără adânci satisfacţii pentru noi, care îl visăm şi propagăm”.

Nichifor Crainic, „Cuvântul”, 15 ianuarie 1925

„Brâul de la Jitia”, vechi joc de pe Valea Râmnicului

POIANA STOICHII

E miezul zilei de Rusalii, iar soarele amiezii mă „ucide” pe malul lacului de la Vintileasca, unde au loc un spectacol folcloric şi un bâlci ce-adună lume din toate satele mocăneşti, ba chiar şi de la şes. Lume multă, maşini asemenea, micii sfârâie pe grătare, iar berea curge-n valuri. Fete şi flăcăi în port naţional aşteaptă să urce pe scena amenajată lângă lac. Din păcate, lumina cade vertical, dând umbre tăioase pe figură, fiind nepotrivită pentru portrete. Risc şi iau câteva cadre, ca să nu spun c-am venit degeaba până aici.

Mocance pe malul lacului de la Vintileasca

După vreun ceas, arşiţa mă goneşte spre nord, spre pădure. N-am ajuns niciodată la Poiana Stoichii şi mă gândesc să-mi îndrept paşii spre cel mai izolat cătun din comună, electrificat doar cu vreo opt ani în urmă. Situat la obârşia Râmnicelului (afluent pe stânga al Râmnicului), Poiana Stoichii e mai aproape de Milcov decât de Râmnic. Las maşina lângă indicatorul de terminare a localităţii Vintileasca şi mă afund în pădure, pe drumul spre Nereju. După zgomotul îndurat la lac, nu pot decât să mă bucur de pacea şi taina codrilor de la obârşiile Râmnicului, unde viaţa măruntă se strecoară până pe  marginea drumului. Gâze cu aripi străvezii se încrucişează cu fluturi cu aripioare albastre, galbene şi roşii, ce joacă pe deasupra ierbii dese, cu miresme calde. O rădaşcă zbârnăie-n văzduh, iar un bondar întunecat se-nvârte de jur-împrejurul meu.

Povârnişul carpatic văzut dinspre Poiana Stoichii

Vipia arde în continuare, dar coniferele filtrează lumina soarelui de iunie. Spre miazăzi, se-adună negura, însoţită de tunete, semn că la Bisoca s-a dezlănţuit urgia. Ne picură un nor, dar nu întra-atât încât să ne îngrijoreze. Ajungem în sfârşit în sat. Pajişti de o parte şi de alta, câteva gospodării risipite pe versant, deschidere spre povârnişul carpatic, absenţa totală a oamenilor. Cum spuneam cu alt prilej, nu voi osteni nicicând să bat drumurile Neculelor, să-mi umplu plămânii cu mireasma florilor de munte, acolo unde tihna nu-mi va fi tulburată decât de un behăit, un muget ori cântecul vreunui greier toropit de soarele verii.

Spre miazănoapte începe Vrancea. Se văd poienile nerejenilor, mocanii despre care a scris Dimitrie Gusti în epoca interbelică, în urma unor cercetări de teren începute în 1927 şi reluate după 11 ani, în 1938. În Poiana Stoichii n-am văzut decât un bătrân ce-şi vedea liniştit de grădinăi. Nicio maşină, nicio cârciumă, nicio biserică.

Vedere spre Nereju

Am făcut cale-ntoarsă, hotărât să revin în această poiană binecuvântată, ascunsă în desişul pădurii de brazi, dincolo de Bahne, în pragul Vrancei istorice, de sub care-şi trag seva câteva pâraie tributare Râmnicelului. La mai puţin de 70 de kilometri de oraş, Poiana Stoichii e un punct obligatoriu de oprire pentru orice amator de viaţă sălbatică, dornic să evadeze (măcar puţin) din praful şi otrava etosului orăşenesc.

Râmnicul la Dumitreşti

Îndreptaţi-vă privirea spre drumurile necunoscute ale satelor

„Îndreptaţi-vă privirea spre drumurile necunoscute ale satelor. Dar să nu idealizaţi nimic, să scrieţi aievea despre oameni şi locuri. Reportaje. Reportaje adevărate… De câteva zile, de când am poposit aici, am pus în cuvinte nemeşteşugite culoarea, cântecul şi pitorescul din această mirifică vale a Râmnicului”. (Gala Galaction)

Iarna s-a dus, zăpezile s-au topit şi constat că n-am mai fotografiat de mult. Am fost cam leneş din acest punct de vedere. Tocmai de aceea abia aştept să dea colţu ierbii, să ies la vânătoare de imagini, pe dealurile din împrejurimile oraşului ori mai departe, unde mă vor duce drumurile acestei primăveri. De ceva vreme, am şters oraşul de pe lista subiectelor fotografice. De ce? Mă simt din ce în ce mai străin în acest Râmnic murdar, abulic, întunecat şi manelizat, unde am epuizat (aproape) orice subiect foto. Nici de scris despre el nu-mi prea arde. Geografia umană a urbei pare lovită de sterilitate socială şi nu de puţine ori am sentimentul că trăiesc în mijlocul unei populaţii vegetative, fără conştiinţă istorică, atomizată social. Viaţa merge în gol, fără perspective, cu speranţe hrănite de idealuri deşarte.

Dacă nu fotografiez, nu înseamnă că am devenit indiferent la peisajul înconjurător. Nu. Doar că mă doare să văd că efortul de a rezolva, a soluţiona, de a dialoga ajunge la derizoriu. Râmnicul s-a umplut de paraziţi, câini vagabonzi, şarlatani. Şi praf, mult praf, ridicat în văzduh de vântul de la răsărit. O plimbare de-a lungul străzilor Victoriei şi Tudor Vladimirescu oripilează trecătorul prin aiureala arhitecturală şi socială, prin improvizaţiile şi murdăria caracteristice. Belaliu şi puturos, neiubit şi plicticos, oraşul nu dă semne că şi-ar reveni. Dimpotrivă, se cufundă din ce în ce mai mult în mlaştina puturoasă a mahalalei, unde iluziile mor rotindu-se perpetuu într-un „cerc barbar şi fără sentiment” (G. Bacovia).

Dar, să lăsăm oraşul ce-şi refuză calitatea de destinaţie fotografică şi să vedem ce putem fotografia în această primăvară. Prispa subcarpatică piemontană, clădită din pietrişuri şi nisipuri, străbătută de unda sărată a Râmnicului, acoperită de păduri de stejar, acoperă o paletă largă de subiecte fotogenice. Mai sus, valea se strânge, iar în copaia Dumitreştilor puteţi fotografia relieful degradat de torenţi şi alunecări. Şi mai sus, dincolo de strâmtura anticlinală subcarpatică, în ulucul Neculelor, fotografii de peisaj se simt în elementul lor. Lacul de la Vintileasca, Piatra Mâţei de la Jitia de Sus, Pietrele Fetei de la Neculele, Sarea Roşie (pe Sărăţel), Dealul Măgura, Cascada Muntioru sunt tot atâtea subiecte demne de a fi luate în vizor. Nu o dată m-am bucurat de generozitatea acestor locuri de la obârşia râului Râmnic.

2012 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

600 people reached the top of Mt. Everest in 2012. This blog got about 10,000 views in 2012. If every person who reached the top of Mt. Everest viewed this blog, it would have taken 17 years to get that many views.

Click aici pentru a vedea raportul complet.