PE DEALURILE BUDEI

Ieri, pe dealurile din împrejurimile oraşului am făcut-o pe fotograful de wildlife. Am ieşit puţin să mă dezmorţesc şi-am apucat-o spre Valea Salciei, fundătura de la obârşia Câlnăului. Nu mai fusesem de mult, de când meseria de ziarist mă ducea în văgăunile vechiului ţinut râmnicean, în căutarea unor subiecte pentru fotoreportaje.

Buda – Valea Salciei, harta topografică, scara 1:100 000

După câteva zile răcoroase, profit de o duminică însorită şi urmez itinerariul Râmnic – Topliceni – Buda – Valea Salciei. În satul din urmă se ajunge din Buda pe un drum pietruit care urcă Dealul Ţurcanului, apoi coboară în „fundătură”. Imediat ajung la vechea casă în stil neoromânesc a boieroaicei Eliza Petrescu, ce adăposteşte azi Primăria şi Poliţia. Pe-aici s-au perindat odinioară sute de musafiri, cucoana Eliza primind medici, revizori şcolari, pretori, ofiţeri. Menelas Chircu era un obişnuit al moşiei. În prezent, deşi imobilul este destul de decrepit, ochiul atent descoperă câteva detalii caracteristice manierei în care se construiau aceste case în epoca interbelică.

Fac cale-ntoarsă şi opresc pe marginea drumului lângă un copac înflorit de jur-împrejurul căruia zumzăie albinele. Un bâzâit de tonalitate joasă-mi pătrunde adânc în urechi, semn că albinele şi bondarii trudesc din greu la polenizare. Cu o trepidaţie energică, un bondar vibrează, scutură şi eliberează pulberea aurie. Ameţit de miros, iau câteva cadre cu prolificii polenizatori, printre care şi un fluture cu aripi vărgate.

Fluturele Coada rândunicii (lat. Iphiclides podalirius), denumire dată de prelungirea în formă de coadă pe aripile posterioare.

Câţiva paşi pe pajişte, apoi o iau din loc şi opresc între Valea Salciei şi Buda, unde fotografiez universul vieţuitoarelor mărunte. Mă apropii de un ochi de apă şi descopăr câteva berze. Încerc să nu le sperii şi mă îndrept în direcţia lor. Cu o seară înainte tocmai citisem despre fotografierea păsărilor în Delta Dunării şi mi-am zis că – uite – mi se oferă şansa s-o fac pe fotograful de wildlife. Deşi nu dispun de aparatura recomandată în astfel de situaţii, am zis că nu strică să încerc să iau câteva cadre. Cu o focală de 250 mm (insuficient, profesioniştii recomandă 400-500 mm) surprind păsările la sol şi în zbor. Setez aparatul să lucreze în rafală şi… încep vânătoarea. E dificil pentru că trebuie să urmăresc pasărea în zbor. Acasă aveam să mă conving că unele imagini sunt neclare. Fotografiez cu prioritate de diafragmă (5,6), pentru a obţine un timp de expunere scurt. Lumina e bună, însă fundalul nu e cel mai fericit. După puţin timp, berzele dispar din câmpul vizual şi, în timp ce mă îndrept spre maşină, descopăr în iarbă o codobatură albă. O iau de la nivelul ei. „Colaborează” mai bine ca berzele, deşi nu ştiu dacă iuţeala cu care zboară mi-ar putea permite să prind una în zbor. Mă mulţumesc cu câteva imagini luate la sol.

Berzele sunt pasări greoaie, care bat din aripi foarte rar. Tehnica lor de zbor se aseamană cu a deltaplanului, adică găsesc o „termică” de aer cald, ascensionar şi iau altitudine purtate de acesta. Când sunt mulţumite de înălţimea la care au ajuns, de deplasează pe orizontală printr-o planare lină.

Pe drumul de întoarcere, fac o ultimă escală la intrarea în Deduleşti, pe malul Râmnicului, unde imortalizez un păianjen în mijlocul pânzei.

Pe seară, intru în oraşul prăfuit din marginea câmpiei, mulţumit de o jumătate de zi petrecută pe dealuri, în compania bondarilor, fluturilor, furnicilor, berzelor, codobaturilor, păianjenilor… Toate în decor de prier.

DEPRESIUNEA BISOCA-NECULELE

Morfologia peisajului de la obârşia Râmnicului este strâns legată de evoluţia reţelei hidrografice şi de tectonica regiunii. În spatele priveliştii Văii Râmnicului stă geologia ţinuturilor subcarpatice, mulţimea de pietre peste care şerpuieşte râul cu izvoarele în Munţii Furu. Sub munte, acolo unde s-au cuibărit din cele mai vechi timpuri aşezări ca Bisoca, Jitia, Vintileasca, Neculele, rocile de vârstă paleogenă încalecă peste cele mai tinere, de vârstă miocenă.

Depresiunea subcarpatică „Între Râmnice” (Bisoca-Neculele), cu fundamentul alcătuit din roci moi aşezate într-o largă zonă sinclinală pericarpatică intens cutată, face legătura spre nord cu depresiunea Vrancei, geologul Ştefan Mateescu demonstrând în perioada interbelică legătura morfologică dintre cele două depresiuni. „Aici s-a găsit cel dintâi pod-terasă înaltă, care a permis racordarea cu Vrancea”, spune N. Al. Rădulescu în „Vrancea – geografie fizică şi umană” (ediţia a II-a, Ed. Terra, Focşani, 2005). Ştefan Mateescu foloseşte pentru depresiune denumirea de Bisoca-Jitia, în timp ce N. Al. Rădulescu preferă denumirea de Bisoca-Neculele, deoarece Neculele fac legătura evidentă cu Vrancea. Podul-terasă amintit de geograful N. Al. Rădulescu ar fi rezultat în urma nivelării depresiunii de un curs de apă longitudinal. Situat între Palanca la nord şi Pârâul de sub Stejic la sud, l-am văzut anul trecut, la Bahnele, prilej cu care am remarcat netezimea acestui vechi petic de terasă (768m), suspendat la 150m deasupra Palancăi şi 250m deasupra Râmnicului. Mi-aduc aminte că de aici am făcut câteva fotografii cătunului Poiana Stoichii, situat la nord, spre Nereju. Şi tot de aici am coborât spre un schit cu hramul „Sf. Ioan Evanghelistul”, aflat în construcţie.

Cătunul Poiana Stoichii văzut de pe terasa aluvială de la Dealul Podu

Aşadar – susţine acelaşi N. Al. Rădulescu – legătura cu Vrancea ar fi dată de această terasă înaltă ce indică o veche legătură hidrografică între ele, legătură ruptă de timpuriu, întrucât eroziunea a avut suficientă vreme să imprime acestei subdepresiuni un caracter deosebit faţă de Vrancea.

Conglomerat

Din punct de vedere petrografic însă, Depresiunea Între Râmnice nu se deosebeşte prea tare de Vrancea. Ca şi în depresiunea situată la nord, „după culmile de gresie de la apus, urmează ulucul cel mare de sigă (argilă), cu piatra de var (aşa pare la prima vedere, în realitate e un ghips alburiu, pe care femeile îl ard şi spoiesc cu el pereţii caselor), cu lespezi fărâmicioase (marna) şi cu lut (altceva decât loessul de la câmp care se numeşte şi el tot lut)” (S. Mehedinţi).

Gresie + sare

Geologia Depresiunii Între Râmnice, scara 1:100 000

Depresiunea Bisoca-Neculele este închisă spre răsărit de o culme pericarpatică înaltă, alcătuită din Dealurile Bisoca, Ulmuşoru, Roşu ş.a., alcătuite din roci dure ca gresii, calcare, conglomerate şi tuf dacitic. Gresiile sunt „de toate felurile, de la cea «mălăiaţă», cu care gospodinele freacă şiştarul de muls vacile, putineiul de bătut laptele şi cofele de brad, făcându-le ca noi, până la gresia deasă şi tare, pentru ascuţitul toporului, securii, cuţitelor şi chiar a coasei” (S. Mehedinţi). Din punct de vedere tectonic, culmea pericarpatică este străbătută de o dislocaţie în lungul căreia apar numeroase masive de sare, iar zona pericarpatică încalecă peste zona subcarpatică. Relieful pe sare poate fi cercetat de drumeţul curios pe Valea Sărăţelului (afluent pe stânga al Râmnicului), la „Sarea Roşie”, unde o alunecare de teren a scos la iveală sâmburii de sare. De la limita dintre comunele Jitia şi Vintileasca, pe lângă un mic lac brăzdat de raţe, o apucaţi spre sud, traversaţi Podul Mândru şi după câteva sute de metri ajungeţi deasupra Sărăţelului. Mai multe despre relieful pe sare din acest loc puteţi afla de aici.

Sare – Valea Sărăţelului

Râmnicul la Jitia de Sus (Piatra Mâţei)

Deci, dacă vă place să scormoniţi fundul râpelor în căutarea fosilelor ori să ciocăniţi stâncile să vedeţi cât sunt de tari, dacă vreţi să înţelegeţi procesele care transformă morfologia Văii Râmnicului sau tectonica regiunii, nu ezitaţi să urcaţi dincolo de dealurile înalte care închid Depresiunea Între Râmnice, această replică sudică a Depresiunii Vrancea.

UNEALTA ŞI MUNCA

Pe măsură ce urc pe valea sărată a Râmnicului, încep să dau o atenţie din ce în ce mai mare etnografiei. Nu pot să nu-mi amintesc de Simion Mehedinţi care spunea: „Domnilor, eu sunt profesor de geografie şi etnografie!”. Am acasă cursul de etnografie ţinut de profesor în anul 1935-1936 la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Aşadar, mă atrage etnografia. Preocupările mele se limitează deocamdată la arhitectura, vestimentaţia, obiceiurile tradiţionale. Încerc o cercetare de teren în bazinul superior al Râmnicului, în satele de la obârşia râului. Etnografia vine astfel în prelungirea geografiei. După ce am cercetat geomorfologia văii, mişcările neotectonice la care este supus relieful, sâmburii de sare ce dau din prinosul lor apei Râmnicului, a venit rândul oamenilor acestor locuri. Mocanii pot fi întâlniţi pe drumurile priporoase ale Neculelor ori pe şleaurile Bisocii, pe jos ori călare, în zi de muncă sau de sărbătoare, bucuroşi întotdeauna de oaspeţi.
Ieri, împreună cu Aurel Şelaru , ziarist la Monitorul de Vrancea şi preşedinte al Asociaţiei „Plai Râmnicean”, am urcat pe Valea Râmnicului. De la Dumitreşti, m-am îmbarcat în maşina de teren a jurnalistului. Drumul de la Jitia la Vintileasca a fost transformat de vitregiile naturii şi de camioane într-o adevărată pistă cu obstacole. De aceea, se parcurge cu mare dificultate, prilej de a admira pe îndelete peisajele subcarpatice.

Aurel Şelaru la Jitia de Jos, într-o postură caracteristică

Ca de fiecare dată, la intrarea în satul Cerbu oprim pentru fotografii cu povârnişul carpatic şi Dealul Măgura (827 m), bine evidenţiate de un cer albastru cu nori plumburii. La Vintileasca, tragem la un localnic şi-i luăm copila de 11 ani la o şedinţă foto pe pajiştea de la intrarea în sat, unde se află şi un scrânciob. Ana Maftei are un costum tradiţional făcut de mătuşa de la Neculele, mătuşă care din pricina vederii slabe nu mai creează asemenea bijuterii etnografice.

Ana Maftei

Neculele, gospodărie tradiţională

Mergem apoi la Neculele să vedem tehnica încondeierii ouălor, la Iftinca Tănase, care chiar în acea zi împlinea 46 de ani. În fiecare an, de Paşti, Iftinca încondeiază în jur de 500 de ouă, cu următoarele motive: unghia caprei, luceafărul, frunza de stejar, laba gâştii, vârtelniţa. Pe scurt, meşteşugul deprins în copilărie de la bunica din partea tatălui, presupune fierberea ouălor, încondeierea, cufundarea în vopsea.

Iftinca Tănase

Oprim apoi la şcoală, unde dascălii au amenajat un mic muzeu etnografic. Doi pui de mocan, un băiat şi o fată, ne pozează în mijlocul uneltelor şi obiectelor de odinioară. Fata, Simona Noapteş, deşi elevă la oraş, dovedeşte un bun-simţ autentic, specific satelor de munte şi – mai mult – spune că vrea să studieze jurnalismul şi etnografia. Bravo ei pentru astfel de preocupări, rar întâlnite printre elevii de liceu. Cu astfel de români, speranţa de renaştere a virtuţilor strămoşeşti nu e în întregime pierdută.

Silviu şi Simona Noapteş

Pietrele Fetei de la Neculele ne întâmpină într-un peisaj hibernal, cu bobiţe de gheaţă şi frig pătrunzător. Surprindem stâncile pe „peliculă”, după care ne întoarcem în satul de reşedinţă al comunei şi o vizităm pe Stănica Apostu, o bătrână mărunţică de 72 de ani, ce ne introduce în lumea de altădată a satului de munte, adică într-o veche gospodărie transformată în muzeu, cu război de ţesut, vârtelniţă, cuptor de lut, sobă cu olane ş.a. Ochi albaştri şi pătrunzători ai bătrânei privesc la cele două copile aşezate lângă ea pe băncuţa războiului de ţesut. Între timp, Anei i se alăturase Flavia, o mocăncuţă de opt ani. În odaia mică, slab luminată, scena pare desprinsă dintr-o lume apusă, despre care aflăm din poveştile bunilor şi străbunilor.

Stănica Apostu

Flavia, nepoata Stănicăi

Într-un vreme în care trecutul se destramă cu repeziciune, în care nepoţii nu mai ştiu cum au trăit bunicii, gestul acestei bătrâne de a aduna laolaltă, fără pretenţii ştiinţifice, unelte, ţesături, veşminte, echivalează cu o luptă împotriva agresiunilor exterioare de orice fel. Ea se înscrie în mişcarea de rezistenţă. La ce pot sluji aceste „nimicuri”, se vor întreba unii? Ce rost are să strângi bâte ciobăneşti, vârtelniţe, unelte de plugărit, glugi, sarici, furci de tors, troiţe etc? Ce noimă pot avea o vechitură de casă ca a Stănicăi Apostu, crestăturile de pe furcile de tors, olăria şi alte mărunţişuri adunate poate într-o viaţă de om? „E bine – ne spune Simion Mehedinţi – să legăm firul cercetării de un stâlp central, iar acesta e următorul: pentru etnograf, în mijlocul tuturor cercetărilor sale despre om, stă ca un pol de orientare unealta şi munca”.

La plecare, Flavia ne face cu mâna din poartă. E mândră de costumul său, aşa cum şi noi suntem mândri de ocazia pe care ne-au oferit-o oamenii de la munte, aceea de a fi preţ de câteva ore în mijlocul lor. Ca de fiecare dată, n-am avut decât de învăţat din această vizită. În afară de asta, ne-am primenit plămânii cu aer tare de munte şi am scăpat – măcar pentru puţin timp – de atmosfera apăsătoare a oraşului.

ORI TE POARTĂ CUM ŢI-E VORBA, ORI VORBEŞTE CUM ŢI-E PORTUL!