BISOCA

„Cine caută rasa veche a cailor noştri să nu-şi piardă vremea cu grajdurile din Bucureşti, ci să se ducă în munţii de la Bisoca”, spunea geograful Simion Mehedinţi. Nu degeaba, stema vechiului judeţ de la curbura carpatică prezenta un cal ridicat pe picioarele dindărăt, gata de drum. În 1902, Nicolae Grigorescu, drumeţind prin părţile de sus ale Râmnicului Sărat, a pictat doi călăreţi. Deci, caii erau la mare preţ în ţinutul sărat al Râmnicului.
Pe urmele cailor de odinioară am mers şi noi într-o zi frumoasă de prier. Am urmat itinerariul: Râmnicu Sărat – Grebănu – Murgeşti – Mărgăriteşti – Podu Muncii – Săruleşti – Bisoca. Odată ajunşi la destinaţie, am mers la lacuri, în rezervaţia forestieră şi geologică, sufocată de gunoaiele „turiştilor”. Un căluţ maroniu alerga de colo-colo într-o curte din apropierea scenei unde anual, în august, are loc manifestarea „Pe plaiuri bisocene”. Ne-am apropiat şi l-am admirat îndeaproape; jucăuş din fire, muşca din ţambrele gardului şi întindea botul spre noi. Lumina nu era cea mai potrivită, dar am luat cadre cu el, în amintirea timpurilor în care caii Bisocii făceau fala ţinutului.

Vedere spre valea Sărăţelului dinspre Bisoca

Am pornit prin Recea spre Poiana Mărului, schitul cuibărit în umbra Ulmuşorului. De pe drum, se pot vedea Pleşii, satul de pe stânga Râmnicului, desfăşurat pe o mare suprafaţă. Am lăsat în stânga satul Şindrila şi am coborât la schit, unde am aprins o lumânare în biserica mare, de la 1812.
Am făcut cale-ntoarsă şi am părăsit înălţimile Bisocii („visokij” în slavă înseamnă înalt) pe acelaşi drum ca la venire. Ne-am luat rămas-bun de la aşezarea despre care, cu ani în urmă, localnicii spuneau că e mai întinsă decât Bucureştii.

Bisoca şi împrejurimile, scara 1:50 000