Coloana de apă sclipeşte în semiîntunericul creat de vegetaţia bogată a văii. Suntem într-o spintecătură din Munţii Furu, între Muntele Pietrii şi Coama Purcelul, o vale îngustă ce pleacă de sub vârful Muntioru, de sub care izvorăşte şi Milcovul. Suntem la câteva ceasuri după miezul zilei, sub un soare copleşitor de solstiţiu. De la firul de iarbă până la acele pinilor avântaţi spre văzduh, liniştea acoperă întreg peisajul. Doar autocamioanele de la exploatarea forestieră rup echilibrul natural, gâfâind sub greutatea buştenilor, umplându-ne de praf şi agasându-ne cu zgomotul.
Cascada Muntioru modelează gresiile paleogene ale Furului, muntele prelungit spre exterior din curbura vrânceană, acolo unde mişcările de înălţare a scoarţei nu şi-au spus ultimul cuvânt. Apa curge împotriva înclinării straturilor geologice, prăvălindu-se de la câţiva metri într-o bulboană tulbure, numită de geografi marmită de eroziune, împresurată de plante iubitoare de umiditate. Câteva trunchiuri căzute completează peisajul.
Scara 1:50 000
În aval, praguri mai mici conduc apele Muntiorului spre Sărăţel, afluent pe stânga al Râmnicului. În spatele cascadei, roca sedimentară terţiară s-a înnegrit şi s-a acoperit de muşchi.
Am ajuns aici graţia prietenilor de la Asociaţia „Plai râmnicean”, Aurel Şelaru şi Marian Găloiu, doi scormonitori ai văii sărate a Râmnicului, iubitori de natură şi de oameni. Localnicul Sorin Pantelimon, istoric, ne-a însoţit în periplul nostru. A fost o zi câştigată, o zi la înălţime la propriu şi la figurat, departe de vacarmul oraşelor noastre învăluite-n praful răsăritului.
MELEAGURI RÂMNICENE 