Archive for the ‘Legende’ Category

Măşti

24 Decembrie 2010

Odinioară, la Nereju, pe valea Zăbalei, dar şi la Vintileasca, în bazinul superior al Râmnicului, mocanii practicau un joc funebru încărcat de adânci semnificaţii arhaice. În forma sa iniţială, acest obicei consta într-un dans efectuat noaptea, la priveghiul celor răposaţi, de către personaje mascate în moşi, babe, draci, etc. Aceste măşti erau confecţionate din lemn sau piele de capră de meşteri locali. Ele aveau rolul de a conferi purtătorilor o altă identitate: spiritele strămoşilor defunctului sosite pentru a-l sprijini şi îndruma în momentele dificile ale trecerii în lumea de dincolo. Dansul funebru, desfăşurat cu acest prilej, brutal şi primitiv era astfel perfect asociat cu măşti de o mare expresivitate, unele dintre ele de-a dreptul înfricoşătoare. Jocul ca atare nu mai supravieţuieşte în zilele noastre decât sub forma unui dans, „Chiperul”. Doar o parte din măştile care alcătuiau alaiul au fost preluate în ultimele decenii de cetele de colindători („canarale”), ce străbat localitatea în ajunul Anului Nou fiind integrate în jocul ursului şi al caprei.
În urmă cu câţiva ani, un fotograf de la National Geographic a ajuns la cumpăna dintre ani la Vintileasca, în căutarea colindătorilor mascaţi. Aceştia merg din casă în casă practicând ritualul morţii şi învierii ursului. „Cultul ursului datează încă de la începutul neoliticului, când oamenii şi urşii convieţuiau în peşteri”, spune Ion Ghinoiu, de la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din Bucureşti.
Mi-am amintit de mascaţii de la Vintileasca în urma unei vizite la muzeul local, unde puteţi vedea trei măşti confecţionate în maniera celor din satele cuibărite la obârşia Râmnicului.

Anunțuri

DIN LEGENDELE RÂMNICULUI

1 Martie 2010

Gândirea creatoare populară atribuie deseori trăsături umane forţelor şi formelor naturale. Este vorba de antropomorfism, concepţie care se regăseşte în legendele despre Pietrele Fetei şi Pietrele Mâţei din bazinul superior al râului Râmnic. Protagoniştii sunt nişte uriaşi care, înaintea oamenilor, ar fi vieţuit în aceste ţinuturi. Relaţiile şi acţiunile, comportamentele şi afectele uriaşilor seamănă cu cele ale oamenilor. Aceste închipuiri populare care, din cele mai vechi timpuri, vorbesc despre originea reliefului de la obârşia Râmnicului, conturează o veritabilă geografie spirituală râmniceană, aflată în strânsă legătură cu ţinuturile Vrancei şi ale Buzăului, acolo unde, altădată, se întâlneau fruntariile celor trei ţări române.

Iată legenda PIETRELOR FETEI, povestită de Al. Vlahuţă

Iaca acolo şedeau şi se jucau, odată, doi copii de uriaş – o fată şi un băiat, şi căutând încoace, pe plaiul Niculelor, au făcut rămăşag între ei : care-o zvârli mai departe, şi-au luat fiecare câte-o stâncă din ţancul muntelui, cum am lua noi o pietricică, şi a aruncat întâi băiatul, şi piatra lui… uite-o lângă râpă, iar când a zvârlit fata, a zbârnâit stânca-n văzduh ca scăpată din praştie, şi tocmai a căzut ; şi-atunci băiatul, de necaz c-a rămas de ruşine, s-a repezit de sus şi numai o dată a izbit cu baltagu-n piatră şi-a despicat-o în două, cum o vedeţi, iar fata s-a pus pe un râs, de au clocotit văile şi codrii până-n coclaurile Vrancei. Astea erau pe vremea «Jidovilor», care păşeau pe munţi ca pe muşuroaie şi uscau râurile dintr-o sorbitură… ! Ce lume-o fi fost pe atunci, că cică tot aşa un copil de uriaş, purtându-se pe meleagurile astea, a găsit într-o vale un sat de-ale noastre şi l-a strâns cu case cu tot în poala cămăşuţii, şi-a dat fuga la mă-sa, bucuros : «uite mamă ce-am găsit eu». Şi mă-sa, plecându-se pe micile gângănii ce furnicau în poala ţâncului, s-a uitat cu luare aminte şi i-a spus : du-i la loc, dragul mamii, că ăştia-s oameni, şi ei or să stăpânească pământul.